1 . Nimic nu se petrece numai în present. Viaţa, poate, e un vis, dar şi filozofia e un basm, cîteodată.
Umberto Eco ne reamintea, într-un articol publicat în 1988, că intrăm în viaţă cînd jocurile sînt deja făcute şi o părăsim fără a şti cum vor sfîrşi ceilalţi.
De la Eschil încoace, un asemenea truism s-a repetat, sub tot felul de forme, de un număr nesfîrşit de ori. Singurul lucru ce diferă, în timp şi spaţii şi în funcţie de mode şi de gusturi, e retorica. Pentru moment, din spectrul larg de virtualităţi ficţionale în care s-ar putea întrupa filozofia, aleg basmul. Şi anume, basmul cult, aflat, precum ştim, în plin reviriment, fapt care mă face să sper că omenirea în ansamblu mai are, totuşi, o şansă, în pofida a orice.
Nu e întîmplător că cel dintîi volum din Harry Potter se intitulează Piatra filozofală. Aceea care, aşa cum ştim, ne face să biruim moartea, dar care, în finalul cărţii, e distrusă fără urmă. Chiar şi în basme, moartea e atotputernică, putînd fi doar întîrziată, nu definitiv învinsă. Iar unul dintre multiplele finaluri ale volumului este un joc de şah, în care intră şi trei oameni (copii) vii. Ce trebuie să joace într-o echipă total necunoscută de piese (re)animate, împotriva unei echipe ce, la rîndu-i, e total necunoscută pentru ei. Ei îşi joacă însăşi viaţa, pentru a-şi atinge ţinta.
În acelaşi spirit, al spuselor mai sus amintite ale lui Eco, în al patrulea volum din Harry Potter - din nou, nu întîmplător, chiar la început şi la sfîrşit - oamenii nu mai sînt nici măcar pioni, nebuni şi ture ale unui joc de şah. Sînt simple chei. Ei se deplasează în spaţiu transportaţi/ telepurtaţi de un "portchei". Un obiect - de regulă, uzat - , oricare, de care se agaţă, cîrduri-cîrduri, precum cheile de un breloc. Care-i duce spre o destinaţie nu totdeauna cunoscută şi arareori de ei aleasă. @N_P
