,,Înainte de toate, pentru mine, este Opera!"
W.A. Mozart, 17 august 1782
La ceasul de solemnitate când a bătut, mai ieri, gongul aniversării Operei Naţionale s-a întâmplat să stau departe de festivitatea înfiripată din recomandările prezentului. La acest ceas am ridicat cortina mea acoperitoare peste câteva decenii din veacul care s-a încheiat.
Aveam 9 ani când un unchi, bariton la el acasă, m-a luat binişor de mână şi m-a dus la Operă. Aceasta este singura mea amintire de pe atunci care şi-a păstrat în flou-ul imaginilor pierdute conturul vizibil: ca o fotografie. Văd scena îndepărtată; văd un plan static. Unul singur. Dar ştiu cine cânta în Bărbierul din Sevilla: Figaro se numea Alexiu Rosina era Margareta Metaxa, Almaviva ' Viorel Chicideanu, Don Basilio... ei da! era chiar George Niculescu Basu. Rossini m-a capturat, m-a distrat, mi-a inoculat febra unor vise sonore care vor sfârşi odată cu mine. Nu exagerez când afirm că acea seară m-a aşezat pe o axă, adică pe o dreaptă orientată, pe care nu am părăsit-o niciodată. Primii ani ai melomaniei mele au fost fideli, aproape în totalitate, operei. Abia mai târziu am devenit un ascultător cinstit al muzicilor (suportabile!) de tot felul. Dar curând după proba iniţiatică, la care alăturasem ascultarea necontenită a trei titluri din disc (Simfonia V de Beethoven, Concertul pentru pian şi orchestră, în re minor de Mozart, şi Barcarola de Chopin), singurele în visteria unui patefon cu manivelă, am început să vreau la operă. În fiecare zi. Şi mă duceam. La micul teatru 'Regina Maria', pe cheiul Dâmboviţei. Locuiam alături, pe strada Antim şi îmi era uşor să ajung acolo la ora 4 după-amiază. Aşa începeau spectacolele. Era război, camuflaj, familiei mele nu-i prea ardea de bucurii, dar nu a existat împotrivire. Ne dădea drumul domnul Patelli (cum s-o fi scriind?),
