Scandalurile în care e implicat, într-un fel sau altul, Sorin Ovidiu Vîntu au depăşit cota de alarmă. În cele mai diverse medii se spune despre el că ar fi cel mai puternic om din România şi că eventuala sa cădere ar garnisi puşcăriile patriei cu o mare parte a cremei politice autohtone. Într-o emisiune a unui post de televiziune privat dl Vîntu a făcut dezvăluiri. Nu mi s-au părut zguduitoare şi nici n-ar fi putut fi astfel. Dl Vîntu s-a disculpat, atît cît a fost în stare, de acuzaţiile unor foşti colaboratori, dar nu a sărit la înalte beregăţi politice şi nici n-a provocat o criză de guvern, aşa cum se afirma.
Nu spun că dl Vîntul n-ar fi avut ce dezvălui. Dar, la fel ca alţi concetăţeni ai noştri care l-au apucat la un moment dat pe Dumnezeu de picior, şi dl Vîntu a simţit că acest picior e lunecos în România.
Indiscutabil că aşa-numitul SOV a învîrtit vremelnic foarte mulţi bani şi că a avut un imperiu personal din a cărui visterie s-au scurs bani cu largheţe în stînga şi în dreapta. La proporţiile României însă, oricît de mare ar fi un asemenea imperiu speculativ, el rămîne la fel de nesigur cum a fost şi faimosul Caritas al astăzi aproape uitatului Ioan Stoica.
Ca şi Ioan Stoica, dar la alt nivel, dl Vîntu a ajuns la o anvergură care îl va fi făcut să se simtă, poate pe bună dreptate, cel mai puternic om din România. Dar de aproape doi ani încoace, dl Vîntu se remarcă doar prin abilitatea cu care s-a despărţit la timp de afaceri care s-au terminat prost. Spre deosebire de Stoica, enigmaticul SOV şi-a pus mai multe corzi la arc, iar imperiul clădit de el avea o complexitate remarcabilă. Investiţii de tot felul, plus un cuvînt de spus în presă, unde dl Vîntu a băgat masiv fonduri. Să mai amintesc şi că cel mai substanţial premiu pe care l-a cunoscut cultura română e tot opera sa?
Judecînd după gesticu
