Mai zilele trecute, un fost şef al gărzilor lui Ceauşescu evalua capacitatea armatei române de-a fi rezistat unui atac al ex-sovieticilor la între şase şi douăsprezece ore. De-atunci încoace, lucrurile au mers din rău în mai rău. Şi nici nu se putea întâmpla altfel, când în afara ofiţerilor din C.A.D.A. (organizaţia care, în 1990, propusese un program de restructurare morală a armatei) nici unul dintre burtoşii cu stele pe umăr n-au fost daţi afară. Dimpotrivă, într-un torent demenţial, a plouat peste noi cu generali făcuţi 'la kilometru', ca-n faimoasa naraţiune a lui Caragiale. Care mai de care, Iliescu şi Constantinescu, şi iarăşi Iliescu, au avansat la gradul suprem tot soiul de purtători de uniforme a căror competenţă se măsoară în slugărnicia faţă de şef şi în fidelitatea faţă de politrucul care le dă un os de ros.

Nu împărtăşesc, nici pe departe, entuziasmul unui Bogdan Chirieac faţă de cadrele tinere din armată, şcolite în Occident. Că vor fi fiind şi excepţii, nimic de zis. Problema e că selectarea celor trimişi să studieze în Apus au făcut-o tot vechii Moş Teacă, după criterii bineştiute: pila, ploconul sau mita. Astfel încât nu e de mirare că mulţi dintre ei ilustrează perfect cugetarea populară 'A plecat bou şi

s-a întors vacă'. Din câte-mi dau seama, destui ofiţeri români trimişi să studieze la academiile din Vest s-au întors mai naţionalişti şi mai anti-occidentali decât talibanii.

Că armata română e unul dintre rezervoarele cele mai dinamice de şovinism şi de xenofobie e uşor de demonstrat: faceţi o statistică a voturilor din cazărmi sau a orăşelelor în care garnizoanele sunt instituţiile cele mai importante din localitate. Sau, şi mai simplu, urmăriţi în ce partid se înscriu majoritatea covârşitoare a ofiţerilor după pensionare. Cum s-a ajuns aici nu e greu de explicat: prin refuzul obstinat al celor care-au avut puterea în u