Confuzia între balcanism şi comunism

Publicarea romanului Adio, Europa!, în 1992, la şapte ani după terminarea scrierii lui şi la trei ani de la moartea autorului, a făcut senzaţie. Paginile de critică vehementă şi ireverenţioasă a stilului de viaţă comunist provocau un fel de spaimă retrospectivă. Este adevărat că în 1992 ziarele erau pline de diatribe, unele chiar mai violente, la adresa comunismului, dar gândul că Ion D. Sîrbu îşi scrisese romanul pe vremea când PCR şi Securitatea încă existau înfiora, făcând ca gestul lui să pară de un curaj nebunesc. Teroarea ideologică din ultimul deceniu al epocii Ceauşescu era prezentă încă în mintea tuturor.

Pe ultima copertă a cărţii se preciza că la vremea respectivă autorul nu îndrăznise să predea manuscrisul unei edituri, fiindcă ar fi riscat să fie arestat. Totuşi, însuşi faptul că avusese curajul să conceapă un asemenea rechizitoriu şi să-l păstreze printre hârtiile lui era mai mult decât surprinzător.

Recitit, azi, romanul nu ni se mai înfăţişează ca un pamflet dantesc la adresa comunismului, aşa cum părea iniţial. Radicalismul viziunii este atenuat, în mare măsură, de dorinţa mereu vizibilă (dar, nu se ştie din ce cauză, invizibilă la prima lectură) a autorului de a se răfui cu nomenclatura din Craiova , oraş în care şi-a petrecut ultimii douăzeci şi cinci de ani din viaţă. Adio, Europa! este, printre altele, un roman cu cheie, în ale cărui personaje de un comic grotesc craiovenii mai în vârstă pot recunoaşte activişti, funcţionari şi scriitori locali care au existat cu adevărat (şi care poate mai sunt şi azi în viaţă, chiar dacă nu mai au influenţa de altădată). Ocupat cu portretizarea, fie şi fantezistă, a unor personaje reale şi cu reconstituirea relaţiilor dintre ele, scriitorul nu poate ajunge la esenţa comunismului.

Alt impediment îl con