…isi trage sufletul dupa:
Pisica alba, pisica neagra (1998) de Emir Kusturica, cu Sabri Sulejmani, Zabit Memedov, Srdan Todorovic, Branka Kadic. Pisicile ca pisicile, dar porcul care, pe toata durata filmului, se infrupta dintr-un hirb de masina – porcul acela le eclipseaza. Ca sa nu mai vorbim de cirdul de giste, dintre care cea mai ghinionista este folosita pe post de prosop de personajul negativ, dupa ce acesta s-a facut literalmente de rahat. (Nu-i usor sa fii personaj de film, daca filmul tau are legatura cu realismul magic: metaforele se tot concretizeaza in jurul tau si daca metaforele acelea sint scatologice, poti sa sfirsesti in felul asta.) Pisica alba, pisica neagra este o comedie romantica (si mai ales rromantica) usoara, cu perechi ce se incurca si se descurca, printre bufoni si intriganti, certuri ca la usa cortului, impacari cu lautari si rinjete cu dinti de aur: o poveste ce pare sa se intimple chiar in toiul chefului monstruos pe care l-a tras Kusturica, ca sa se destinda dupa munca grea la ambitioasa alegorie Underground. Avantajul videomanului: poate sa intrerupa carnavalul de cite ori simte nevoia unei clipe de liniste (Kusturica nu i-o ofera).
Velvet Goldmine (1998) de Todd Haynes, cu Jonathan Rhys Meyers, Ewan McGregor, Toni Collette, Christian Bale, Eddie Izzard. Incepe spectaculos, cu venirea pe lume a pruncului Oscar Wilde, lasat la usa parintilor sai de o farfurie zburatoare, in 1854 (citiva ani mai tirziu, scolarul Wilde declara: „Vreau sa fiu un idol pop!“); continua cu un generic la fel de vibrant ca cel din A Hard Day’s Night; se transforma intr-o elegie pentru glam rock, cu sclipiciul, fardul si utopia sa sexuala, cu ceea ce un critic numea „imbinarea sa delicata de Dorian Gray si Darth Vader; si are in centru o enigma – starul fictiv Brian Slade (Rhys Meyers), a carui biografie e construita ca un puzzle à la C
