Intr-adevar – are dreptate Alex. Leo Serban (Observator cultural Nr. 95-96) – „poate ca Romania va ajunge sa faca reforma, dar Biroul, UCIN-ul (si mai ales CNC-ul, adauga sus-semnatul), jamais!“. Este sentimentul-certitudine incercat tot timpul la „Prima conferinta de presa a Centrului National al Cinematografiei“, cum bine si fara dificultate a numerotat cronicarul specializat al unui cotidian (M. Mihailescu, in Adevarul), in comentariul de a doua zi (15 ianuarie crt.). Fara a preciza, cronicarul, ca numita intrunire avea loc cu intirziere de exact un an de zile, fara a impartasi deloc trista certitudine si fara nici o preocupare, tot a cronicarului, in directia respectiva: reforma. Sau – cum insist sa numesc ceea ce ar fi necesar, specific cinematografiei romanesti – refondarea.
In articolul din Observator cultural – punct unic de referinta in bransa, prin rectitudine si subtilitate disociativa –, Alex. Leo Serban isi acorda ragazul de a-i plasa intr-o paradigma de lux pe doi dintre cioclii reformei aflati in fruntea Asociatiei Criticilor de Film si, in speta, a Uniunii Cineastilor (nu-i mai onorez de asta data cu transcrierea numelor). O paradigma oarecum echilibrata, care ar avea „o jumatate plina“ si „o jumatate goala“: „competenta cu staif“ a celor doi si „performanta“ lor „nula“. Ar fi, intr-un cadru mai larg, contradictia dintre „ce stii“ si „ce faci“. Dar – ca sa-i intorc intr-un fel complimentul-critica pe care A.L.S. mi-l face in articolul Sfirsit de an cu studiu de necaz – exista un „defect“ in aceasta ecuatie. Ea eludeaza distanta-prapastie dintre domeniile in care se situeaza „stiutul“ si „facutul“. Una e „sa stii“ ceva arhivistica (mediocru, de altfel, cum se vede din unele dictionare, fiindca fara vocatia criticii nu se poate faptui nimic performant in nici un domeniu al filmologiei, nici macar datarea corecta a filmelor) si alta e sa (nu