Dupa 66 de ani de la expozitia din 1935, cea de la Sala Mozart din Bucuresti, lucrarile lui Victor Brauner nu au mai fost expuse, din pacate, in Romania. Victor Brauner se intoarce – la Muzeul National de Arta, de data aceasta, cu desene din anii 1925-1962.
De expozitia din ’35 stiam de la Gellu Naum. Cu acea ocazie s-au si cunoscut. Trecind pe strada, poetul de 19 ani a intrat intr-o sala de expozitie, atras de ceea ce vazuse, razant, prin vitrina („…lucruri diferite, in epoca, de ceea ce faceau «picassoii» romani“). La un moment dat, s-a apropiat de el un tinar cu „figura de suedez“ care l-a intrebat: „Iti place?“. „Asa as vrea sa scriu eu“, i-a raspuns vizitatorul. Si de-atunci nu i-a despartit decit vitregia istoriei, unul traind la Bucuresti, celalalt la Paris, si, mai apoi, moartea. Victor Brauner avea sa se stinga in 1966. Gellu Naum i-a supravietuit 35 de ani – 35 de ani de singuratate, pastrind in inima un singur mare prieten, pe care il venera.
La deschiderea expozitiei, pe 13 decembrie 2001, Martine Dancer a vorbit in prezentarea ei si despre legatura dintre poezia lui Naum si pictura lui Brauner (in sala era doamna Lygia Naum, Gellu Naum se stinsese cu doua luni si jumatate inainte).
Am revazut expozitia zilele trecute si-am privit-o ca pe un poem, ca pe un mare poem autobiografic (o punere in abis a expozitiei ar putea fi un „tablou“ din 1930, care contine, pe linga partea de desen, si citeva fotografii ale lui Victor Brauner). Tradusa in cuvinte, imageria desenelor ar suna precum poemele lui Gellu Naum (in fond nu sint toate cartile lui un vast poem autobiografic?). Amestec anii si manierele plastice surprinzatoare, oprindu-ma doar la citeva imagini: un cuplu desenat, pe un fond ocru, cu creioane colorate si cerneala – femeia, vazuta din profil, are ochii deschisi, miinile intinse in fata si un cap din care creste o arbore
