Mai curând eseist decât filosof, Andrei Pleşu şi-a exersat talentul şi verva ideatică deopotrivă în domeniul eticii (Minima moralia), eseisticii filosofice (Limba păsărilor) şi al criticii de artă (Călătorie în lumea formelor, Pitoresc şi melancolie, Ochiul şi lucrurile). Căutând să circumscrie o personalitate atât de complexă, de o neîndoielnică deschidere spre cele mai varii domenii, dar, pe de altă parte, caracterizată de o incontestabilă voluptate a "dicţiunii" ideilor, Laurenţiu Ulici găseşte în atracţia spre concreteţe şi în spiritul de rigoare trăsăturile dominante, definitorii ale lui Andrei Pleşu: "Prin formaţie - istoric şi teoretician al artei - dar şi prin temperament, el preferă concreteţea Operei (de artă, etică, filosofică etc.) abstracţiunilor Ťcastelului de gheaţăť, fără însă a le evita cu orice chip pe acestea din urmă. Aparent îndrăgostită de zborul liber în toate direcţiile, uneori frizând unicitatea, gândirea eseistului e, în fond iubitoare de rigori şi poziţii polare, din acest joc rezultând impresia puternică de simplitate complexă sau de profunzime a suprafeţei".

Adevărate în sine, atari aprecieri nu au darul de a epuiza toate laturile personalităţii creatoare a lui Andrei Pleşu, ce-şi nutreşte dinamismul şi din fecundele raportări la istoria artei, din asimilarea experienţei teoriei artelor, dar şi din fervoarea experienţelor ideaţiei filosofice în sine, cu neputinţă de eludat în aceste pagini. Din aceste motive, discursul lui Pleşu poate fi mai curând circumscris prin aprecieri de genul oximoronului, în măsura în care, în plasma unui astfel de discurs se întâlnesc cu egală îndreptăţire şi rigoarea sobră a unor aserţiuni de o acurateţe dincolo de orice îndoială, şi voluptatea unei scriituri "îndrăgostite", ce se ataşează afectiv de obiectul său, supunându-l pe acesta nu atât unei "arte combinatorii", cât, mai curând unei "arte fas