De la I.H. Rădulescu şi Titu Maiorescu până la M. Eliade şi M. Vulcănescu, precum şi de la iluminişti şi paşoptişti, până la cele mai recente proiecte politice, problematica sensului şi mijloacelor evoluţiei societăţii româneşti pe cale modernă domină discursul nostru politic şi cultural. Crearea sistemului instituţional, dar şi a deprinderilor moderne, reclamă însă mentalităţi capitaliste, agonale, menite să forjeze conduite de tip occidental, precum cultul lucrului bine făcut, al datoriei faţă de comunitate, al rigorii şi preciziei. Paşoptismul propusese proiectul modernizării cu un elan şi optimism benefice pe durată scurtă, prin resurecţia trecutului glorios şi credinţa sinceră în virtuţile neamului. Spiritul acelei epoci a marcat în bine dar şi în rău evoluţia noastră; în bine, prin acea credinţă tonică în puterea noastră mesianică de renaştere; în rău, prin inducerea mitului revoluţionar drept soluţie atotizbăvitoare şi a credinţei superficiale că totul atârnă de ideile generoase. A fost timpul în care s-au edificat propileele templului nostru naţional. Vederea de aproape i-a împiedicat pe cei mai mulţi să perceapă că mai rămăsese mult de cizelat până la finalizarea cornişei şi a cheii de boltă. E suficient să voieşti, par a ne spune personajele ce populează scena acelui timp. Dar modernizarea va fi dură nu numai în planul ideilor, cât mai ales în cel politic şi economic, românii, inclusiv sau mai ales intelighenţia, dovedindu-se mai puţin pregătiţi să-şi asume nu doar binefacerile modernizării, cât mai ales "exigenţele îngrozitoare şi consecinţele funeste ale acesteia".1)

Generoasa frăţietate a paşoptiştilor, ce a fundamentat unul dintre miturile noastre moderne - solidaritatea dezinteresată, ideală, patriotică -, trebuia, mai devreme sau mai târziu, să se clatine sub presiunea vântului recei realităţi. Geografia socio-economică românească se va d