Mă deprimă ideea de anul Cutare, mai ales cînd acel Cutare se numeşte Eminescu, Brâncuşi sau, în 2002, Caragiale. După ce că n-avem prea multe de ţinut minte din trecutul nostru cultural, nu sîntem în stare să apărăm de praf nici măcar bruma de valori cu care putem defila. Facem caz de tot felul de tîmpenii protocroniste, ne răţoim la străinii care nu ne cunosc istoria, dar nu ne speriem cînd auzim concetăţeni ai noştri că nu ştiu cine a fost Eminescu - avem aproape două milioane de analfabeţi! Nenorocirea e că la noi aceşti Ani nici măcar nu-şi ating scopul. La sfîrşitul lui 2002, pariez cu oricine, mai mulţi români vor şti că acesta a fost anul Calului în calendarul chinezesc decît cei care vor afla că s-a încheiat anul Caragiale, în România.
În anul Brâncuşi, care de-abia s-a încheiat, n-a existat nici măcar o încercare serioasă de a face din acest sculptor baremi un nume care să ajungă în memoria tuturor concetăţenilor noştri, după ce a dispărut de pe bancnote. Ici, colo, scandaluri în presă, şedinţe solemne, întîlniri între brâncuşologi, mai un timbru, mai o carte poştală şi-am făcut-o şi pe-asta.
Nu iau în deşert cele sfinte, dar plimbarea unor moaşte o dată pe an are mai mare impact la public decît un an întreg de manifestări culturale omagiale. N-aş vrea, Doamne, fereşte, să ne trezim în acest an că îi vine cuiva ideea să-l dezgoape pe Caragiale şi să-i ofere o plimbare prin ţară! Ceea ce aştept e o popularizare inteligentă şi spectaculoasă. N-am nimic împotrivă dacă va părea şi chiar va fi kitsch, numai să-şi facă efectul. Nepăsător la asemenea fleacuri, Caragiale a lăsat cîteva lecţii pentru atragerea marelui public - una dintre ele a fost Moftul Român, publicaţie umoristică al cărei mare ghinion a fost că majoritatea celor cărora li se adresa stăteau mai bine cu auzitul decît cu cititul. Poate că din acest motiv, acelaşi Caragiale spune
