Printr-un proces de autoconştientizare, poezia s-a subţiat neîntrerupt, ajungînd la acea transparenţă care o echivalează cu ea însăşi, fără rest. Poezia-poezie a devenit unica realitate cu care, sub unele condeie, vrea să aibă a face poezia, manipulînd oameni de hîrtie, trăiri spectrale, artificii stilistice care absorb universul în beneficiul propriului său univers fabricat. Aflat sub zodia acestei fantomale purităţi, care de la Mallarmé şi Valéry ne bîntuie simţurile maculate de empirie şi cugetul ispitit de nehotărniciri, Pavel Şuşară scrie astfel: "ştiu că femeia mea de hîrtie se naşte din spaime, că ochiul ei alb mă fixează ca piatra de rîu şi-mi întoarce privirea-napoi. ea n-are nici trup şi nici sînge fierbinte sub haine; o dezbrac fără gesturi, o aduc lîngă mine, stăm tăcuţi amîndoi, eu cioplesc o fantasmă, apoi văd că e bine, sînii ei luminează singuratici şi goi. femeia mea de hîrtie se-ntrupează acum în tine, se revarsă ca apa de munte în mare, îi sorb respirarea cu buzele arse...". Dar situaţia-limită a textului în sine pe care jură un poet ce se respectă printr-un soi de cavalerism liric nu reprezintă decît un echilibru fragil. Căci realul izgonit, trăirea ca atare, din afara cadrei scriptice, aşteaptă să-şi ia revanşa, să se întoarcă protejate de acea imprescriptibilă lege a compensaţiei ce corijează excesele. Suprarealismul a intuit acest proces de flux-reflux al lirismului sedus de mirajul purist, propunînd un punct de atracţie (point de mire), după spusa lui Breton, conţinută în cel de-al doilea manifest, în care, contrariile cooperînd, termenii de real şi imaginar îşi suspendă antinomia. Fireşte, ficţiunea ca esenţă a actului estetic nu e anulată, deoarece în măsura în care se vorbeşte despre un imaginar "material" şi "public", realul e privit ca o componentă a imaginarului. Acest real anexat unui imaginar lărgit e unul de tip iraţional, în se