Cand a murit, în 1977, victima a cutremurului de la 4 martie, Alexandru Ivasiuc înca nu împlinise 44 de ani (era nascut la 12 iulie 1933). Facuse cinci ani de puscarie politica (1956-1961) si doi de domiciliu obligatoriu. Eliberat în 1963, a debutat literar în 1964, iar prima carte, romanul Vestibul, aparuta în 1967, l-a situat dintr-o data printre cei mai importanti prozatori romani ai momentului. Avea sa mai publice înca sase romane, un volum de nuvele si doua culegeri de articole si eseuri. Cei care l-au cunoscut au pastrat amintirea unui om de o inteligenta neobisnuita, foarte cultivat, scanteietor în conversatie si bun vorbitor în public, dar si avand mereu nevoie de public si de auditoriu, personalitate demonstrativa si spirit paradoxal, mai mult fermecator decat convingator, nu foarte sigur pe înzestrarea lui literara, dar mizand pe o vocatie filosofica ramasa nedovedita sau care, poate, nu va fi fost decat o aspiratie bovarica. Fiindca volumele în care Ivasiuc si-a strans publicistica (despre unul dintre ele, Radicalitate si valoare, 1972, spunea ca este "cartea care ma reprezinta cu adevarat") nu mai prezinta astazi decat un interes pur documentar; mai mult, ele "uimesc tocmai prin putinatatea si, nu o data, platitudinea ideilor", noteaza Sanda Cordos într-o exceptionala mini-monografie* dedicata scriitorului.
Ramane de analizat literatura. De analizat sau, cu un cuvant care a facut mare cariera în publicistica literara si culturala de dupa decembrie '89, de revizuit. Sanda Cordos nu-l întrebuinteaza însa niciodata, iar aceasta rezerva - semn de seriozitate intelectuala - e pastrata si în privinta altor mofturi si mondenitati de mare consum în jurnalismul literar din ultimii 10-12 ani. Altele sunt preocuparile ei.
In perioada comunista, observa Sanda Cordos, scriitorii autentici, "de vocatie" cum îi numeste ea, au practicat un limbaj duplic
