Filozoful Isaiah Berlin atrage atentia asupra confuziei istoricilor potrivit careia trecutul umanitatii ar fi o miscare unica si universala spre lumina, unde stadiile recente si incarnarile lor sint, in mod necesar, superioare precedentelor. Observatia este intemeiata de indata ce admitem ca schemele teoretice de interpretare a trecutului au fost adesea tributare unei viziuni liniare a istoriei. Daca luam in considerare faptul ca ideologiile totalitare au eliminat studiul gradual al faptelor, au pus accentul pe determinismul istoric facil, au preferat profetiile in locul analizei vietii umane, vom intelege si mai exact critica profesata de Isaiah Berlin.

Formarea societatii moderne a depins intr-o buna masura de modul cum a fost lecturata istoria. Care este explicatia faptului ca distorsionarea relatiilor interumane prin apelul la o viziune uniformizatoare asupra trecutului a fost creatoare de tragedii? Berlin, aidoma lui Popper, a rezumat conflictul dintre doua conceptii ireconciliabile, una apartinindu-le acelora care cred ca exista valori eterne, angajind toti oamenii (cazul „luptei de clasa care a distorsionat relatiile noastre in punctul de intilnire cu adevarul“), si alta care sustine ca temperamentele, capacitatile, optiunile intelectuale, placerile oamenilor sint diverse si ca uniformitatea ucide, ca oamenii nu isi pot trai viata decit in societatile deschise, unde diversitatile nu numai ca sint tolerate, dar sint chiar protejate si incurajate. Spre deosebire de Karl Popper, care acordase un rol fundamental celei de-a doua conceptii, Isaiah Berlin considera ca „nici o solutie perfecta nu e posibila in relatiile umane, nu numai in practica, dar si in principiu si toata tentativa de a o fabrica risca sa ne conduca la suferinte, deziluzii si esecuri“. Concluzia filozofului de la Oxford submineaza interventiile intempestive ale ideologicului in sfer