Cu patru ani înainte de a primi propunerea Ligii Femeilor din Gorj, reprezentată prin Arethia G. Tătărăscu, de a realiza un monument al eroilor la Tîrgu Jiu, Constantin Brâncuşi primeşte, în februarie 1931, o propunere a ploieştenilor de a-i ridica un monument lui I.L. Caragiale, monument care urma să fie amplasat în faţa liceului cu acelaşi nume. Brâncuşi acceptă cu un entuziasm implicit această comandă, şi acest lucru poate fi dedus cu uşurinţă din înseşi condiţiile pe care sculptorul le pune comanditarilor: să-i lase o libertate nelimitată în ceea ce priveşte concepţia lucrării, să-i acorde un timp rezonabil spre a-şi putea duce lucrul la bun sfîrşit şi, în al treilea rînd, să i se trimită înformaţii amănunţite - planuri, măsurători etc. - asupra spaţiului de amplasare. Ca şi alte proiecte similare, monumentul Spiru Haret, monumentul Goga sau Templul din Indore, şi monumentul Caragiale rămîne o simplă reverie de o clipă. Folclorul evenimentului pune eşecul, pe de o parte, pe seama insistenţei pisăloage cu care Brâncuşi solicita tot felul de amănunte legate de ambient şi de vecinătăţi, ceea ce pentru ploieşteni era insuportabil, dar şi, pe de altă parte, pe insistenţa celor din urmă ca monumentul marelui scriitor să fie prevăzut cu pălărie, ceea ce, pentru Brâncuşi, era inacceptabil şi ofensator. Pălăria putea fi un element de compoziţie rezonabil pentru un retor ca Baraschi (a se vedea rezultatul mai mult decît modest din Piaţa Caragiale!), însă în nici un caz pentru elipticul Brâncuşi, a cărui specialitate nu era, totuşi, creaţia vestimentară. Dincolo de acest episod, mai mult sau mai puţin anecdotic, se pune, de la sine, o întrebare elementară: cum de acest Brâncuşi, împins de către garnizoane întregi de hermeneuţi extatici în cele mai adînci peşteri platonice şi în cele mai înalte levitaţii budiste, nu s-a gîndit să-i facă un monument colegului său Mihai