Scriitorul Tudor Octavian este un caz. Cu câteva cărţi foarte bune la activ, publicate constant încă de la sfârşitul anilor '60, citit zilnic de mii de oameni în presă unde-şi publică schiţele, autorul Istoriei unui obiect perfect este însă, pe nedrept, prea puţin discutat de critica literară. Situându-se departe de tehnicile experimentaliste, nemarcat de vreo modă novatoare, apropiate de un realism cuminte, dar departe de a fi învechit, povestirile lui T. Octavian sunt literatură de cel mai bun nivel, antologabile.

Oameni normali adună între coperte schiţe, povestiri şi scurte însemnări de subiecte care fie au apărut în rubricile din ziare fie sunt inedite. Multe dintre schiţe sunt străbătute de un filon social care depăşeşte în efecte ,,crochiurile" sociologului Vintilă Mihăilescu din revista Dilema, adunate şi ele în volumul Socio hai-hui. Întrebat cum de are atâtea de povestit, scriitorul mărturiseşte că ,,în ţara mea, subiectele îi caută, presate de timp, pe ziarişti şi pe scriitori". Irina Nicolau mărturisea şi ea că România postcomunistă este atât de interesantă pentru un etnolog încât nu există pierdere mai mare decât să plece din ţară. T. Octavian ne convinge că nici pentru literatură lucrurile nu stau altfel.

Aici stă, de altfel, şi ,,secretul" lui. Parafrazându-l pe Caragiale, putem spune că T. Octavian ,,aude enorm şi simte monstruos". Strada şi oamenii, lumea însăşi este extrem de generoasă pentru un scriitor care şi-a dezvoltat un acut simţ al percepţiei realităţii: ,,Multe întâmplări, auzite de la alţii, le-am făcut povestiri ca şi cum le-aş fi trăit" (p. 220).

Tudor Octavian este atât de convingător când povesteşte, încât nu vrei să nu-l crezi nici atunci când se lasă furat de fantezie. Umorul are aici un rol extrem. Rezultat adesea din acumulări şi perspective, dar simplu şi fără a cădea în vulgaritate, surprinzător, natural