De azi-dimineaţă, asta merge
într-un aşa! Ce goană!
Ce goană turbată! Doamne!
Doamne, isprăveşte odată istoria asta!
sunt trei după douăsprezece şi mă leşin
de somn şi d-a-mpicioarele!
D-ale carnavalului
Uşurătate, numele tău autohton este moft! Unde-i moft nu e durere. Aplicat constant ca un leac la neliniştea fiinţei, moftul eliberează de gravitate existenţa, epurează cugetul de toxinele problemei morale, oferă sufletului antidotul otrăvii sentimentului de culpă, produce o stare euforică eului lipsit de povara conştiinţei de sine, dă individului un tembelism angelic, blajin şi surâzător, totuşi nu scutit întrutotul de scurte şi incontrolabile furii într-un pahar de apă al vorbelor injurioase dintr-o lume adesea violentă şi fără maniere dar care tânjeşte veşnic după împăcare, consens şi pace. Ea aleargă după liniştea mulţumită a aparenţelor în care se complac toţi locuitorii ei (cu excepţia ,,Omului sucit") şi unde consensul general este asigurat de funcţia alienantă a moftului de a bagateliza lucrurile. Este o fugă leneşă şi absolută de chinurile vieţii. Este o fugă comică provocată de frica de consecinţele vreunui dezacord cu regulile universului securizant în care îşi duc cu serenitate traiul. Goana aceasta, uneori turbată şi carnavalescă totodată, nu duce la nimic; scopul însuşi al fugii este de nu a duce la nimic. În lumea lui Caragiale, al cărei vis mai mult sau mai puţin declarat este traiul din rentă sau de pe urma oricărei forme de inactivitate ori de activitate neproductivă (de unde şi nesfârşite îndeletniciri birocratice sau ,,liberale" ale personajelor sale), nu se întâmplă, de fapt, nimic, în ciuda aparentei zarve, agitaţii, frământări. Idealul ei este nemunca, chiulul de la urmările alungării din rai, trişarea pedepsei divine, ,,descurcarea" lejeră, trăirea de azi pe mâine de multe or
