O substanţială cercetare asupra criticii româneşti interbelice, ca şi pînă la un punct asupra criticii în genere, întreprinde Constantin Pricop, în volumul intitulat Seducţia ideologiilor şi luciditatea criticii. Termenul de critică apare la sfîrşitul secolului al IV-lea î. H., în cultura greacă (critikos = judecător al literaturii), în opoziţie cu grammatikos. Utilizat sporadic de latini (criticus), dispare aproape total în Evul Mediu, spre a fi reînviat în Renaştere, cînd nu se făcea încă distincţia între critic, gramatician, filolog. În Antichitate, ca şi în răstimpul Renaşterii, critica, după cum preciza Tudor Vianu, în Epocile criticii literare, ,,considera literatura ca pe un fapt lingvistic, ca pe o manifestare expresivă a omului". Adică era pur formalistă, judecînd opera nu după adevărul şi profunzimea pe care le-ar fi învederat, ci după împlinirea sa sub raportul unui canon al formei. În secolul al XVI-lea, criticii i se substituiau încă retorica şi poetica. În sensul său modern, ea izbutea a se impune abia în secolul al XVII-lea, cînd se stabileşte o corespondenţă între natura disciplinei şi mutaţiile de mentalitate. René Wellek vorbeşte despre ,,dezvoltarea spiritului critic general şi (...) răspîndirea lui în sensul unui mai mare scepticism, al neîncrederii în autoritate şi în reguli, iar mai tîrziu în sensul unui apel la gust, sentiment, sensibilitate, "je ne sais quoi" etc.". Iar Tudor Vianu remarcă faptul că ,,antropologizarea" criticii coincide cu antropologizarea beletristicii, deoarece ,,în fiecare din etapele pe care le străbate literatura, ca antropologie, imaginea omului este altfel văzută, şi acestei schimbări de perspectivă îi corespunde cîte o altă preocupare şi cîte o altă metodă a criticii literare". Clasicismul percepea fiinţa umană ca pe o structură raţională, clădită în jurul unei trăsături dominante, ceea ce inducea criticii princi