Jurnalul lui André Gide curpinde multe însemnări de prozator veritabil. Spun veritabil, gândindu-mă la prozatorul clasic bonom, nu teoretician, şi care trage ca boul... vorba franţuzească: il n'y a que les boeufs...
Doamne fereşte, nu-i cazul lui Gide. Dar notele lui, câteodată, trădează interesul de observator concret ce-l avea, pizmuindu-l în secret pe Balzac, de exemplu, din care citează fraze întregi în jurnal.
Prima observaţie ce m-a frapat pe mine a fost aceea în care Gide urmăreşte de la fereastră o pisică jucându-se cu un puişor de roitelet,... o păsărică insignifiantă,... sfredeluş?... care pui, golaş, nici măcar nu are pene...
Gide constată că orice pisică din lume atacă vieţuitoarele adulte cu o prefăcătorie plină de prudenţă, dar sigur, să nu le scape, zbaterea lor mărindu-i felinei domestice apetitul sfâşierii...
Urmărind pisica, Gide constată că ea îi dă puiului doar câte o labă aşa, din când în când moale, neavând de gând s-o ucidă...
Gide iese repede afară şi salvează puiul, care nu fusese totuşi nici un moment într-un pericol real, trupul său golaş, lipsit de orice urmă de pene, temperând instinctul, cruzimea pisicii.
Concluzia lui André Gide... Sau ce lasă el să se înţeleagă e că cercetarea ştiinţifică rămâne deseori în urma unor observaţii întâmplătoare, directe. Ca şi cum pe pisică, puiul golaş, căzut din cuib şi complet dezarmat, nici n-ar interesa-o... Poziţie umană.
*
* *
Contactul cu oamenii de rând, cu, se poate zice, clasa muncitoare, îl obsedează pe Gide, vlăstar al marei burghezii franceze protestante. Teoretic, ,,comunist", până nu se va dezmetici în urma călătoriei întreprinsă în URSS, el se ruşinează, - mărturisind acest lucru în Jurnal - că n-a muncit fizic în viaţa lui niciodată şi că sentimentul burghez, culpabil, înaintea unui muncitor de rând, vesteşte o al
