Născut în sfînta zi de Bobotează a anului 1802, lui Ion Heliade Rădulescu nu pare a-i fi dată nici acum, la bicentenar, o imagine limpezită de prejudecăţi şi anecdotică. Omul, care umblă printre contemporani învelit în mantă albă şi (latinist habotnic) deplînge imposibilitatea de a purta nobila togă romană, este aproape imposibil de pus în aceeaşi ecuaţie cu filosoful sobru care caută ,,echilibrul între antiteze" ori cu primul preşedinte al Societăţii academice române. Unii comentatori pun dihotomiile existenţiale şi de gîndire pe seama vremurilor neaşezate, la intersecţia dintre veacuri, dintre două culturi, dar mai ales dintre două orînduiri sociale şi îl consideră un ,,om de răspîntie" (G. Munteanu). Alţii îl văd deja instalat într-o ,,posteritate durabilă". Recuperarea valorică a cărturarului de formaţie enciclopedică ia avînt mai ales în anii '70, în preajma centenarului morţii, cînd un Nichita Stănescu îl numeşte ,,primul monstru sacru al literelor româneşti" şi-l proiectează direct în ,,destinul unui Cezar" pe care ,,ţîţa maică-sii l-a alăptat cu laptele stelar din Calea Laptelui" (Iliade, Heliade... în Luceafărul din 16 ian. 1971). Tot cam în aceeaşi perioadă I. Negoiţescu ignoră cu dezinvoltură exagerările ("rătăcirile"?) italieniste ale paşoptistului şi alege cu iscusinţă versul "Umbrit de chedrii slavei, florat de amarante..." sub delicat dar apodictic comentar: "Dulceaţa ce emană din sonoritatea italică (...) e în adevăr rarissimă şi se integrează ca un bun propriu poeziei noastre".

Adevărul e că, oricît de adulat sau contestat ar fi fost pe parcursul zbuciumatei sale vieţi, autorul Mihaidei ştie că o anume "poză" va decide Istoria în favoarea marilor sale idealuri de îndrumător cultural. Simbolistica unor gesturi majore - cum e acela de a-şi aşeza tipografia chiar pe locul patului de suferinţă şi moarte al lui Gh. Lazăr (a cărui muncă o va c