Există, dacă nu mă înşel, două linii de lectură a lui Caragiale. Una de-a lungul căreia cititorul se lasă cuprins într-o lume fin de siècle, lipsită de dramă şi griji, în care e bine de trăit ori unde măcar el, cititorul, petrece descreţindu-şi fruntea, şi o a doua care descoperă bolgii sub acelaşi înveliş. Ambele tind să-l identifice în personajele lui Caragiale pe român, fie ca fiinţă nepăsătoare, înzestrată cu simţul gratuităţii, pe numele ei Mitică, fie ca una care îmbină năuceala minţii cu agresivitatea şi urmărirea unor scopuri joase cu orice mijloace şi orice preţ.

Cronologic, cele două lecturi s-au succedat. Întâia a fost interbelică, a lui Mihai Ralea să zicem, cealaltă s-a accentuat începând din anii şaptezeci când, alături de contribuţii de valoare dar mai tradiţionaliste, ca aceea a lui Alexandru George, alţi critici - Al. Călinescu, Florin Manolescu - au scos la iveală ceea ce s-a numit modernitatea autorului de la ,,Junimea", iar Mircea Iorgulescu, în Lumea lui Caragiale, a dus până foarte departe al doilea mod de a-l recepta.

Pe aceeaşi traiectorie, am avut mai întâi un Caragiale pe de-a întregul şi cu voluptate integrat în universul său, iar apoi pe unul perfect lucid şi detaşat ironic de acel unviers. În aşa măsură a putut să pară Caragiale una cu personajele încât contemporanii l-au minimalizat ca hazliu, dar frivol şi superficial. Confuzia pornea de la incapacitatea de a se sesiza un fenomen larg răspândit la scriitorii români de seamă, şi anume felul lor specific de a evita epigonismul faţă de influenţa străină prin modificarea unui model apusean. Faptul s-a petrecut încă în Ţiganiada, poem eroi-comic fidel structurii lui antice, căruia Budai-Deleanu i-a adăugat acele personaje care, la subsol, creează un comic ideologic savuros.

Uneori, are loc o investiţie personală sau locală într-un tipar prestigios. Eminescu în roma