Jurnalul este una dintre obsesiile lui Eugen Simion. Şi, după lectura celor trei volume ale sintezei Ficţiunea jurnalului intim, poate fi numită o "obsesie benefică". Eugen Simion analizează jurnalele cu instrumente aparte (teorie literară, mai ales franceză, mai ales Barthes şi Genette) încă din anii '70. Este un exeget de mare încredere al acestui tip de scriere extrem de capricios, de dificil. Criticul a scris şi a publicat jurnale: amintim Timpul trăirii. Timpul mărturisirii şi Jurnal parizian. Analizelor sale nu i-a scăpat nici o capodoperă diaristică. Jurnalul a reprezentat pentru Eugen Simion o apropiere extrem de fertilă de teoria literară, de problematica instanţelor narative etc. Teoria este miza veche şi nouă a criticului Eugen Simion. Ultimele volume de articole (acele "fragmente critice) nu sînt cărţi pe care să poţi paria. Din multele articole, aproape singurele citabile rămîn cele despre jurnal. Din Scriitori români de azi, sînt memorabile paginile scrise despre jurnalul lui Radu Petrescu. De ce nu s-a apropiat criticul cu aceleaşi arme fine de teoretician de operele unor Fănuş Neagu sau Nicolae Breban? Se pare că, nu de puţine ori, Eugen Simion face critică "impresionistă" preferenţial. Teoria literaturii este cea care îi asigură un loc aparte în critica română contemporană. Nu pentru că ar face teorie literară pură, ci pentru că foloseşte corect instrumente şi achiziţii ale teoreticienilor străini.

De ce este Ficţiunea jurnalului intim un eveniment? Pentru că reprezintă o încercare de sinteză coerentă, cursivă, care se întinde pe mai bine de o mie de pagini. Pentru că devine automat, prin amplitudinea şi corectitudinea informaţiilor critice, o referinţă obligatorie pentru orice analist al textelor de tip "jurnal". Şi, nu în ultimul rînd, pentru că acest studiu apare într-un moment în care scrierea memorialistică are deja în spate un succ