Ce dulce răzbunare în destinul operei caragialiene arcul antipodic ce separă verdictul academic al lui Dimitrie A. Sturdza din 1891 ("Dl. Caragiale să înveţe a respecta naţiunea sa, iar nu să-şi bată joc de ea. Academia trebuie să încurajeze tot ceea ce poate să înalţe pe poporul nostru, iar nu ce-l prezintă într-un mod nereal şi neadevărat şi ceea ce poate contribui la corupţiunea lui") de formulările lui Eugen Simion la anul 2000! Observînd că, fireşte, ,,comicul spală, comedia provoacă o reacţie, spiritul profund iese întărit din această formidabilă epopee a ironiei, cea mai importantă pe care a produs-o cultura românească", actualul preşedinte al Academiei continuă: ,,Nu-mi dau seama cum ar putea ironia să împiedice manifestarea creaţiei şi de ce un dascăl de comedie, cum este I. L. Caragiale, limitează accesul nostru la metafizică? Aş zice că, dimpotrivă, o mare operă artistică este totdeauna morală şi antimodelul ei stimulează, prin negativitatea lui, un model. L-aş numi: un model al vigilenţei, o pedagodie a purificării (...) Iată ce se uită adesea cînd se discută modelul Caragiale, şi anume: că arta transformă un anti-model existenţial într-un veritabil model spiritual prin valorile lui estetice" (I.L. Caragiale şi spiritul românesc, prefaţă la ediţia de Opere, I.L. Caragiale, I, Ed. Univers Enciclopedic, 2000, ediţie îngrijită de Stancu Ilin, Nicolae Bârna, C. Hârlav).
În acelaşi text academic-recuperator, ca să-i zic aşa, Eugen Simion ne oferă un detaliu interesant, o replică a lui C. Noica de prin anii '80: ,,...Vreau să reproşez ceva generaţiei dumitale... Ce fel de generaţie sunteţi, dacă n-aţi dat nici un detractor al lui I. L. Caragiale? Cum puteţi accepta zeflemeaua lui Caragiale?" (ibidem, p. VI). Chiar aşa. (Iar cei cît de cît familiarizaţi cu gîndirea şi personalitatea lui C. Noica n-au absolut deloc a se mira de o atare convingere: pen
