Folosirea formei doisprezece în locul lui douăsprezece, în indicarea orei, este considerată, pe drept cuvînt, o greşeală de exprimare: norma actuală şi uzul cult cer forma care să conţină femininul două, nu masculinul doi, în sintagma "ora douăsprezece" sau în construcţiile eliptice în care apare doar numeralul - "acum e douăsprezece" (o prezentare amănunţită a utilizării numeralelor în acest tip de contexte se poate găsi în Gramatica pentru toţi a Mioarei Avram - ed. 1997, p. 149-150). Uneori opţiunea normei este justificată prin genul feminin al substantivului oră şi deci prin obligaţia de a acorda numeralul cu acesta. De fapt, nu e vorba de un acord imediat, cu cuvîntul alăturat (oră e singular, iar sintagma e apozitivă) ci cu un centru dispărut ("douăsprezece ore"). Menţinerea formei douăsprezece, cu un component feminin în poziţie iniţială, se datorează, foarte probabil, analogiei cu comportamentul numeralului doi/două: aici nimeni nu greşeşte, nimeni nu spune "ora doi". Explicaţia logică şi riguroasă prin acord (cu un cuvînt exprimat sau măcar prezent în conştiinţa vorbitorului) nu e totuşi suficientă pentru a condamna uzul deviant (dar frecvent) "ora doisprezece". în fond, o abatere, inatacabilă, există deja în sistem: folosirea formei masculine pentru prima unitate a măsurării timpului zilei: dacă ora două e justificată de acord, de ce spunem ora unu? în franceză, ori în italiană, de exemplu, unde a doua unitate nu are gen, dar prima are (un/ une, uno / una), se foloseşte, în legătură cu prima oră, forma feminină. Cum se explică asimetria din română (de care vorbitorii nici nu sînt de obicei conştienţi, fiind vorba de formule automatizate)? O ipoteză credibilă a fost formulată de Al. Graur, în Puţină... aritmetică (1971): "trebuie să pornim nu de la oră, care e relativ recent, ci de la ceas, de genul neutru, deci s-a zis un ceas după miezul nopţii, dar