Dacă, aşa cum presupunea Şerban Cioculescu, scriitorul se stabilise în 1905 la Berlin (şi nu în zgomotosul şi încenuşatul Paris!), atras de fericita potrivire a locului între civilizaţie, aer curat, linişte, în acea etapă a vieţii în care dispunea de mijloacele unui trai tihnit în afara oricăror tiranice obligaţii, e tot atât de adevărat că ideea de a se exila era cu treisprezece ani mai veche. Îi scria, într-adevăr, din Bucureşti, la 21 martie 1892, lui I. C. Panţu, rugându-l să-i medieze stabilirea la Braşov, unde afirma a intenţiona scrierea unei lucrări mai lungi, ,,o lucrare la care gândesc, pentru că am adunat material destul, s-o pot scrie afară din ţara românească, unde, de-atâta vreme puternicii deosebiţi ce s-au perândat la putere vor, sistematic, sub fel de fel de cuvinte, să mă ţină într-o poziţie umilitoare şi inferioară." ,,Un exil voluntar - scria mai departe petentul -, mi-ar da multă energie de lucru, mai ales că m-aş afla într-un aşa inteligent cerc ca al vostru" - deci al intelectualilor ardeleni.

Se exprima mai plastic într-o altă scrisoare: ,,În Ardeal ajung picioarele încălţate ale corpului european; la Bucureşti şi Ploieşti etc. stă plin de paraziţi, sângerat de scărpinătură, dar frizat à la Parizienne, capul trupului bulgaro-ţigănesc, cea mai infectă şi mai dezgustătoare parte a acestui bastard şi ignobil tip oriental." În opinia sa, tot astfel, Germania imperială era ,,fruntea capului care a ajuns cu picioarele până în Carpaţi" şi ,,spre nefericirea noastră, a celor de astăzi, nu a putut trece măcar până-n Balcani". Avea să o facă doi ani de la decesul lui nenea Iancu!

Devenit berlinez, Caragiale, care nu vorbea limba locului, se adaptează spontan, în dorul nemţilor ajunge să iubească şi florile, acele ,,legume care nu se mănâncă", după care se dădeau în vânt berlinezii. Îi place fără rezerve ,,ţara asta mândră, bravă şi pl