Într-o librărie mică
Una dintre prejudecăţile mele este că o vînzătoare de librărie trebuie neapărat să semene cu Meg Ryan din filmul You´ve Got Mail: iute la minte, cu şarm, altruistă, cu o anume căldură a comunicării, ştiind o grămadă de lucruri despre cărţile din mica ei împărăţie tipărită. E aproape sigur că un economist m-ar contrazice, dar îmi fac iluzii că a vinde cărţi nu este acelaşi lucru cu a vinde gulii sau varză.
La sfîrşitul anului trecut, dîndu-mi seama în Ajun de Crăciun că unul dintre cadourile pe care le pregătisem era cam firav în raport cu celelalte, m-am gîndit să-l completez cu o carte. Am alergat la Şt.O. Iosif, veche librărie din oraşul meu natal, care era aici şi pe vremea cînd actuala stradă Mureşenilor se numea 7 Noiembrie, şi mai înainte, pe vremea cînd fosta 7 Noiembrie se numea Voievodul Mihai şi, poate, înainte cînd se numea strada Vămii. Am fost o clipă derutată cînd am văzut că exact lîngă Şt.O. Iosif a apărut o librărie nouă, Coresi, după numele diaconului tipograf şi editor, care se pricepea, spre cinstea lui, şi la negoţ. în urma unei scurte dezbateri interioare am optat pentru vitrina nou apărută: iniţiativele de acest fel trebuie încurajate, mi-am zis, voi ţine cu cel slab.
Intru aşadar plină de intenţii nobile, cum vă spun, pregătită chiar, în noile condiţii, să completez toate cadourile mele (eram 12 în casă) cu o carte. De cum am deschis uşa, am auzit - fără surprindere, căci m-am obişnuit - o muzică tip manele (poate nu ştiţi că au apărut, ca ciupercile, soiuri înrudite, cu alte denumiri, şi că manelele sînt deja istorie). M-am hotărît să nu-mi abandonez intenţiile bune la cel mai mic obstacol, să înţeleg că gusturile nu se discută şi că, la urma urmei, acum cîţiva ani ne plîngeam de prea multe colinde. Muzica era însă dată la maximum şi literele îmi jucau înaintea ochilor, combinîndu-se cu naşu', ra
