După Eminescu, în 2000, Caragiale în 2002: un veac şi jumătate de la naştere. Consacrăm autorului Scrisorii pierdute o bună parte din numărul de faţă. Este un început. Vom reveni. De altfel, Caragiale n-a lipsit niciodată din paginile României literare. Nu privim aniversarea ca pe un prilej festiv. Caragiale este un scriitor viu, astăzi ca şi odinioară, chiar dacă pentru motive, uneori, diferite. Veţi vedea, de pildă, şi cum a fost el sărbătorit în 1952, la centenar, de către oficialitatea comunistă. Veţi afla şi care au fost motivele cu pricina care i-au împărţit pe interpreţii lui Caragiale. Toţi însă, de la o vreme, unanimi, în preţuire: de la articolul lui Nicolae Davidescu din 1935, intitulat Caragiale, ultimul ocupant fanariot, nu a mai existat nici o contestaţie majoră. Detractorii marelui scriitor aparţin trecutului. Actualitatea lui e mai perceptibilă ca oricînd. A fost infirmat diagnosticul lui E. Lovinescu (probabil, singurul important pe care criticul l-a greşit) şi anume că scriitorul şi-ar pierde, după primul război, actualitatea.
În ce constă actualitatea, încă azi, nu e greu de observat. Pe scurt, viaţa politică şi morală românească pare a se inspira, după 1989, ca şi în alte momente istorice, din opera lui Caragiale. Un critic (Al. Paleologu) a mers pînă la a susţine că democraţia parlamentară în genere, nu doar cea autohtonă, păstrează ceva din spiritul caragialian. Atitudinile şi limbajul clasei politice româneşti din tranziţie seamănă izbitor cu cele din Momente ori din piesele de teatru. Care descriau tot o tranziţie, nu e aşa? Caţavencu, jupîn Dumitrache, Trahanache, Tipătescu, cetăţeanul turmentat, Dandanache, Didina, Nae, lanţul slăbiciunilor, triumful talentului, Domnul Goe şi atîţia alţii nu mai sunt personaje ori situaţii literare. Societatea românească e plină de ele. Eroii lui Caragiale se află printre noi. Uitaţi-vă în jur,
