Unul dintre criticii contemporani care au venit cu o perspectivă proprie de interpretare a operei lui Caragiale şi a lumii acestei opere a fost Valeriu Cristea: în mai multe articole de analiză şi mai ales în studiul său amplu ,,Satiră şi viziune", inclus în volumul Alianţe literare (1977). Resuscitarea discuţiilor despre autorul Scrisorii pierdute, care este de aşteptat să se producă în anul jubiliar, dincolo de festivităţi, simpozioane omagiale etc., îşi poate afla, cred, în comentariile lui Valeriu Cristea, un element de raportare incitant.

Ca de altfel în tot ce a scris, Valeriu Cristea evită locurile comune ale gândirii critice referitoare la Caragiale, repunerea inutilă în circulaţie, în legătură cu marele scriitor clasic, a vreunei idei primite. Iar când, într-o chestiune sau alta, de fond, punctul său de vedere diferă substanţial de al altora, formulat anterior, intervine polemic. Am fost eu însumi obiectul unei astfel de intervenţii polemice a lui Valeriu Cristea, de perfectă urbanitate şi colegialitate, atunci când el s-a ocupat, în ,,Satiră şi viziune", de felul cum sunt văzute, de cititori şi de creatorul lor însuşi, personajele lui Caragiale. În chip special, l-a interesat ,,atitudinea afectivă a cititorilor (şi deci a criticilor)" faţă de aceste personaje. Îl contrariase constatarea că această ,,atitudine afectivă" era foarte diversificată, mergând de la ,,simpatie la repulsie". În ce mă priveşte, într-un text din 1973, înclinasem către polul ,,simpatiei", în timp ce Valeriu Cristea, în ,,Satiră şi viziune", mai mult către celălalt pol. Nu vorbea nici el despre ,,repulsie", dar vorbea despre faptul că pe eroul caragialian îl resimte ,,ca fiind uşor deprimant şi întrucâtva neliniştitor". Iată ce ne deosebea, însă despre aceasta, mai în amănunt, ceva mai încolo.

Să spun până atunci că lectura critică a textelor caragialiene este la Val