Stabilirea lui Caragiale [...] la Berlin este un episod dintre cele mai nelămurite.

(Şerban Cioculescu,

Viaţa lui I.L. Caragiale )

În faţa mutării lui Caragiale de la Bucureşti la Berlin, de pe Dîmboviţa pe Spree, tocmai în inima Prusiei, te cuprinde o mirare analogă cu cea a lui Pampon la povestea "traducerii" lui Crăcănel. Ascultător diletant, Pampon n-a înţeles nimic: nici că are în faţa lui un om care suferă, nici că acesta aşteaptă înţelegere şi consolare, nici că, pe scena lui Crăcănel, fuga femeii cu un neamţ în Bulgaria, e, vai, cu mult mai gravă decît aceeaşi aventură cu un muscal. Ascultînd istoria interlocutorului său tresare doar o dată: "Ce căuta neamţul în Bulgaria?" Pampon se leagă de un detaliu, o ia pe un drum secundar, deschide o perspectivă care pentru nefericitul narator e deconcertantă. Culmea este că problema pe care şi-o pune, deşi inoportună în plan afectiv, este perfect îndreptăţită în plan narativ/dramatic. într-o poveste atît de previzibilă constituie singurul fapt cu adevărat ieşit din comun şi între atîtea clişee (mare amor, neruşinată trădare, inimă zdrobită) este singura adiere de prospeţime.

în descifrarea exilului care încheie viaţa lui Caragiale bucăţica de istorie care intrigă, întrebarea cu adevărat nelămurită este, pentru mine, una de tip Pampon: Ce căuta Caragiale, poreclit Grecu' (grec, arvanit, român patriot sau ce va fi fost) ce căuta în Germania, la Berlin ? Cauzele plecării definitive din ţară sînt partea clişeizată a poveştii şi nu constituie nici un mister. Realistul Caragiale are o poveste personală romantică: e geniul neînţeles de contemporani, omul de valoare căruia i se pun piedici şi care asistă la triumful mediocrilor, al mişeilor care "fac punte" la izbîndă. Totul a fost înşirat, explicat, disecat. S-ar mai putea adăuga poate că, din perspectiva hotărîrii de exil, scrisul