1952. Stalin este încă în viaţă. Cu încuviinţarea lui discretă, Gheorghe Gheorghiu-Dej organizează debarcarea unor rivali politici, adepţi ai metodelor dure, care îl stânjenesc de multă vreme: Vasile Luca, Ana Pauker, Teohari Georgescu. înlăturarea lor de pe scena vieţii politice nu este urmată însă, cum se spera, de un "dezgheţ". Dimpotrivă. Secretarul general al partidului comunist din România, autoproclamat peste noapte şi prim-ministru, îşi demonstrează în continuare cu şi mai mult zel stalinismul, pentru a-şi apăra poziţia.
Mulţi scriitori se află în închisori, supuşi unui regim de exterminare. Unul dintre ei, Ion Caraion, avea să povestească mult mai târziu ce i se întâmpla în acel an: "...în 1952 am fost trimis la minele de plumb din Baia Sprie. Ne găseam la sute de metri sub pământ. Aveam 29 de ani şi 38 de kilograme. (...) Aveam în faţa mea barosul cu care trebuia să zdrobim bulgării de rocă nesterilă şi care cântărea 40 de kilograme."
Alţi scriitori nu sunt închişi, dar tac. Tace Lucian Blaga. Tace Ion Barbu. Tace Tudor Arghezi. Puţini cititori înregistrează însă tăcerea lor. Atmosfera literară pare efervescentă, productivă şi chiar voioasă. Există scriitori dinainte de război la fel de importanţi care continuă să scrie şi să publice, să-şi lanseze cărţile, să dea autografe. Printre ei se remarcă Mihail Sadoveanu. Şi-a plătit tributul încă din 1949, tipărind romanul propagandistic (foarte prost) Mitrea Cocor, astfel încât acum, în 1952, poate să publice senin una dintre capodoperele sale, Nicoară Potcoavă, "povestire istorică" rezultată din rescrierea cu artă a unei scrieri de tinereţe, Şoimii.
Cele mai multe dintre cărţile noi care pot fi văzute în librării aparţin însă unor autori care abia după război au devenit cu adevărat cunoscuţi. Marin Preda este prezent cu nuvela Desfăşurarea, reprezentare de pe poziţii marxist-leniniste
