Să recapitulăm: conducerea radioului public a fost înlocuită înainte de termen, deşi rezultatele instituţiei erau pozitive; cele două legi care au de-a face cu libertatea de expresie (legea informaţiilor clasificate şi legea accesului la informaţiile publice) au fost întoarse pe toate feţele şi apoi luate de la început, constatîndu-se de fiecare dată că erau prea restrictive şi lăsau loc unor posibile abuzuri; politicieni de frunte au făcut afirmaţii dure împotriva presei, considerînd-o vinovată pentru "otrăvirea" spaţiului public, aşa cum şi reprezentanţi ai fostei puteri au declarat nu o dată că presa e cauza tuturor neîmplinirilor; aceiaşi politicieni de frunte au revenit cu alte declaraţii, în care apărau libertatea presei; un scandal financiar în care ar fi implicaţi, se zice, şi unii demnitari, a izbucnit nu prin anchete ale instituţiilor abilitate, ci prin talk-show-uri în care doi miliardari se acuzau reciproc; mai nou, un alt miliardar al tranziţiei l-a ameninţat cu moartea pe un editorialist, iar poliţia s-a autosesizat, anchetîndu-l pentru... tulburarea liniştii publice (nu sînt jurist, deci nu mă pot pronunţa asupra încadrării juridice; sînt filolog, aşa că pot spune că între ameninţarea cu moartea şi "tulburarea liniştii" e, din punct de vedere logico-semantic, o diferenţă uriaşă). Toate aceste manifestări trădează un sentiment ce pare a fi încă destul de răspîndit în societatea românească: libertatea presei e suportată greu, dă dureri de cap, generează resentimente şi sînt destui care, dacă ar putea, ar limita-o ori ar desfiinţa-o de-a dreptul. Cel mai bine se observă acest lucru din diversele încercări de reglementare. De-a lungul tranziţiei, au existat mai multe proiecte de "lege a presei": toate ieşeau în evidenţă prin tendinţa de a inventa cît mai multe sancţiuni pentru jurnaliştii care greşesc şi de a da o formulare cît mai ambiguă presupuse