Canadiene (1) Pe aeroportul din Bucureşti, la cursa pentru Montréal, spre surprinderea mea am întîlnit mai mulţi oameni în vîrsta decît tineri. Iar cu tinerii, altă problemă - pentru că ei pleacă de mînă cu alţii şi mai tineri, nepoţii, spre lăcrimarea bunicilor care-i conduc la aeroport, cu suspine pe care nu le pot descrie. Ajuns în avion, am văzut că majoritatea românilor sînt de fapt românce ce merg elegant, cum spuneam, pe muchiile vîrstei a treia. Aceste românce sînt mame. Balada lui Manole vorbeşte despre puterea dragostei şi a fidelităţii soţiei. Cursele transaltlantice de pe Otopeni sugerează balade nescrise despre mamele care, neoprite de nimic - vîrstă, teamă etc. - merg să-şi viziteze copiii din Canada*. În avion s-au legat deja cîteva prietenii - majoritatea ca urmare a temerilor cumplite pe care unele pasagere le trăiesc vizibil în momentul în care, cu un huruit surd dar gigantic, avionul s-a ridicat pe pistă, la Bucureşti. Am citit o astfel de teamă pe faţa unei doamne de pe un scaun din faţă. Îi văd profilul; se uită în toate părţile, spune că a lucrat într-un restaurant şi că este prima dată cînd zboară cu avionul. Vecinul ei din stînga o reconfortează zgomotos. Fie că sînt într-o umoare de cusurgiu sau doar obosit, dar mi se pare un netrebnic, vecinul ei. În faţa privirii năuce a femeii, el prinde curaj: îi spune - adică îi ordonă - cum să-şi înghesuie haina în cuşeta de bagaje de deasupra, cum să-şi lege centura (Nu acum! Nu acum! - Vă spun eu cînd!), cum să mănînce şi ce să ceară - ceai sau cafea - de la stewardesă, cum să meargă pe stradă la Montréal, ce să viziteze pe-acolo... O face atît de zgomotos încît se aude lejer în tot avionul; pilotul, dacă nu ar avea căşti pe urechi, ar fi şi el deranjat. În măsura (mică) în care-i cunosc eu pe românii din Canada - şi în care evaluez corect la 9,90 $ canadieni ceasul pe care îl are la mînă -, in