(continuare din numărul trecut) Dar ceea ce transformă cu adevărat 168 indice 1* într-o potenţială bombă anti-democratică este formularea ambiguă a condiţiei impuse de textul legal pentru ca fapta să fie considerată infracţiune: "...să fie de natură să aducă atingere siguranţei statului sau relaţiilor internaţionale ale României". Încă de la prima citire, simţi un fior rece. Amestecul dintre ambiguitatea regulii şi forţa statului (după Nietzsche, cel mai rece dintre monştrii reci) chemat să aplice regula, de la început croită întru propria-i protecţie, tulbură pe oricine. Cine apreciază dacă o faptă (în cazul nostru comunicarea sau răspîndirea unor informaţii sau documente false ori falsificate) aduce atingere siguranţei naţionale sau relaţiilor internaţionale ale României? Magistratul, fireşte. Dar magistratul îşi conturează convingerea în funcţie de punctul de vedere al unor experţi, aşa cum se întîmplă adesea în administrarea justiţiei. Cine sînt experţii care apreciază dacă o faptă a adus atingere "siguranţei naţionale" sau "relaţiilor internaţionale ale României"? Persoanele a căror profesiune este protejarea siguranţei statului sau gestionarea relaţiilor internaţionale ale României. Aceste persoane, însă, lucrează în structurile statului, mai exact în palierul executiv al puterii. Acestea sînt instituţiile pe care magistraţii le întreabă dacă o faptă "a adus atingere siguranţei statului sau relaţiilor internaţionale". Iată, deci, cum justiţia se intemeiază pe punctul de vedere al unor instituţii aparţinătoare unei alte puteri de care, după toate regulile, puterea judecătorească ar trebui să fie separată. Teoretic, acest neajuns poate fi remediat printr-o practică anumită: raportul de expertiză chemat să răspundă la întrebarea "fapta cutare aduce atingere siguranţei statului sau relaţiilor internaţionale ale României?" să fie completat cu puncte de veder