Străvechiul meu prieten de-o viaţă mă sună din depărtări şi-mi repetă sapienţial: "de cîte ori omul este supus la tot felul de nenorociri, precum războaiele, revoluţiile, cutremurele (de pămînt dar şi cele din sufletele oamenilor cuprinşi periodic de nebunii colective) el se schimbă şi devine reflexiv şi meditativ. Într-un fel - adaugă el - «fizica» cea mai pură se converteşte într-o «metafizică» de circumstanţă. Astfel, toată lumea vorbeşte despre pace, mai ales atunci, cînd vede în jur agresiune şi războaie, după cum toţi doresc liniştea sufletească tocmai cînd nesiguranţa şi neliniştea-i copleşesc de peste tot." Aşa ceva îmi spune prietenul care corespunde definiţiei populare: cine nu-ţi mai este prieten nici nu ţi-a fost vreodată. Oricum însă, de cînd o zi de septembrie a devenit coşmar aproape universal, de cînd o religie (şi adepţii ei) tinde să fie asociată cu răul, nu prietenul pomenit face caz de toate acestea, ci doi amici, care nu-l cunosc pe prietenul de peste mări şi ţări şi care sînt amici cu mine, dar nu fiecare cu celălalt. Iar cum idea mea simplă, că orice fapt complicat pleacă de la relaţii elementare, îmi tot dă tîrcoale, m-am întrebat şi acum, dacă nu cumva tema păcii şi a războiului poate fi ea însăşi developată plecînd de la chiar aceste atitudini şi reportări primare. Am vaga senzaţie că aşa este, dar un sentiment nu este încă un argument. Aşa că nu-mi rămîne decît să descriu ce sînt ei şi ce gîndesc şi ce fac amicii mei pentru a înţelege sursele potrivirilor şi conflictelor dintre oameni, ale toleranţei şi intoleranţei, ale acordului şi dezacordului. În primul rînd, unul dintre ei poate fi catalogat ca rousseau-ist sută la sută, în timp ce celălat este predispus natural spre suspiciune şi pesimism în ceea ce priveşte condiţia umană. Care a fost primul rezultat al relaţiei dintre ei cînd tema-obsesie a devenit natura pacifică sau războin