Cînd, în De pace fidei, Nicolaus Cusanus pledează ardent pentru convergenţa religiilor, el are de rezolvat şi o problemă de limbaj. În ce limbaj poate fi spus Unu-l ce se comunică diversităţii, se reflectă în ea şi o atrage către sine? Cum să eviţi ca intuiţia Unităţii de dincolo de forme să cadă în servitutea formulării, a formei (lingvistice ori confesionale) care limitează? Soluţia lui Cusanus are, cred, două direcţii. Pe de o parte, el adoptă perspectiva şi limbajul unei filozofii vizionare. Asistaţi de îngeri, participanţii la reuniunea celestă capătă privirea necesară pentru a contempla "facial" Înţelepciunea divină; cu acest aspect al divinului se confruntă şi dialoghează ei; de acest aspect al divinului sînt ei interpelaţi în tratatul lui Cusanus. Iar ei pot vedea Înţelepciunea, o pot asculta şi-i pot răspunde, pentru că au o afinitate decisivă cu ea. "Pentru că dintre membrii propriei voastre comunităţi de limbă, voi care vă aflaţi acum de faţă sînteţi numiţi înţelepţi - ori cel puţin filosofi sau iubitori de înţeleciune" spune Logosul (De pace fidei, IV). La un moment dat arabul declară chiar generos (ori poate utopic?): "gîndesc cu adevărat că toţi oamenii doresc prin natura lor Înţelepciunea. Pentru că Înţelepciunea este viaţa intelectului, care nu-şi poate păstra vitalitatea prin altă hrană decît adevărul şi cuvîntul Vieţii... Pentru că aşa cum orice există doreşte acel ceva fără de care nu poate exista, tot astfel viaţa intelectuală doreşte Înţelepciunea". Aceasta e premisa dialogului şi pe ea se va sprijini Logosul pentru a-şi convinge interlocutorii de pertinenţa unei "unice religii într-o diversitate de rituri". S-a spus însă, şi chiar la o primă lectură a textului e evident, că marile structuri ale unităţii ce apar în De pace fidei sînt totuşi de tip creştin, că "presupoziţiile esenţiale pe care ar trebui să se întemeieze religia universală