Chiriaşul meu preferat Era duminică şi hotărîsem - de unde-atîta voinţă, domnule?! - să-mi scot sufletul la plimbare. Hotărîtă, puţin ciufulită, conştientă că nu eram proprietara perfectă, sufletul era, neîndoios, chiriaşul meu preferat. După toate scandalurile, după hărmăiala care răzbatea uneori de la el, dătătoare de dureri de cap, venea spăşit cu o sticlă de vin şi o garoafă ofilită, întotdeauna aceeaşi, să-şi ceară scuze. Atunci mă supăram, îl făceam faţă de masă - pe asta o învăţasem de la domnul Sorescu - şi-i lăsam pe toţi mojicii să se şteargă cu el la nas. Mizam pe terapia de şoc. Aş! Cu aceste ocazii îl decretasem masochist. Nu se supărase. Aproape că-i plăcuse termenul. Şi-l pusese ca pe un costum prêt-à-porter , timid la început, apoi defilase ca la paradă, cu mişcări languroase şi caraghioase, pînă cînd mă lua cu somn şi-l trimiteam acasă la el. He! Mă năpădiseră amintirile! Şi cît mă mai dădeam în vînt după o lăfăială în fotoliul preferat, cu toate aducerile aminte... dar astăzi chiar n-aveam timp. Azi hotărîsem doar să-mi scot sufletul la plimbare. Cum nu-mi plăcea să fac lucrurile de două ori, m-apucasem să caut în fişierul cu activităţi de duminică, să nu mai fi fost unul la fel. Da, era prima oară... nu şi ultima, speram eu, în cazul în care ne-ar fi priit plimbarea. În primul rînd, trebuia să m-asigur că e acasă. Fusese cam linişte la el în ultimul timp. Ce prostie! N-avea unde să se ducă! Halal proprietăreasă eram şi eu! Puteam cel puţin să-l mai invit din cînd în cînd la o cafea. Cel mai mult mă întreţineam cu inima şi cu vezica biliară. Prima, o doamnă adevărată care făcuse o pasiune pentru distonocalm. Apela la el de fiecare dată cînd o supăra... sufletul. Dacă stăteam şi mă gîndeam mai bine, cred că şi-o făcea cu mîna ei! Şi, de cele mai multe ori, aveam convingerea că simulează şi că toată povestea asta cu distonocalmul nu era decît