"Un principe trebuie să aibă o singură ţintă şi un

singur gînd, şi să considere că ştiinţa cea mai

potrivită pentru el este aceea a războiului, a

organizării şi disciplinei pe care acesta le cere (...) ."

Niccolo Machiavelli, 1513 Pacifismul este boala ruşinoasă a unei bune părţi a locuitorilor ţărilor bogate (lucru valabil nu doar pentru lumea contemporană); orice-ar-fi este, din această perspectivă, de preferat angajării autentice, luptei, războiului; devizele pacifismelor: "Make love, not war", "Besser Rot als Todt" etc. - varianta locală este "capul plecat, sabia nu-l taie". Pentru cei mai mulţi pacifişti, "dezarmarea unilaterală" este cea mai bună soluţie, iar faptul că aşa ceva convine foarte mult anumitor vecini e o chestiune, pentru ei, nesemnificativă. Pacifismul veritabil este, de asemenea, caracteristic societăţilor democratice - oare îşi poate imagina cineva pacifişti iranieni sau irakieni în vremea războiului dintre Iran şi Irak? Imaginea caricată a pacifismului în vremea lui Ceauşescu: îşi mai aduce, oare, aminte cineva de "referendumul pentru pace" din anii '80? Atunci a fost vorba despre pacifism în calitate de circ. Pe de altă parte, în august 1968, nici măcar Ceauşescu n-a fost pacifist, pentru că românii, atunci, erau gata să se bată cu superputerea vecină, cam la fel cum vor fi făcut polonezii în septembrie 1939 sau ungurii în noiembrie 1956. A fi pacifist presupune, inevitabil, o anumită (i.e.: substanţială) doză de hedonism; la rigoare, manifestaţiile pacifiste pot deveni o plăcere în sine, asemeni unor sporturi reconfortante, în aer liber. Pacifiştii manifestă o puternică, irezistibilă tendinţă gregară - ori poate că doar una din multele expresii ale gregarianismului este cea reprezentată de către pacifişti; alte asemenea ispite: PC-ismul, anti-globalismul, ecologismul, feminismul, vegetarianismul, anti-americanismul,