Mînia profetului Horia-Roman Patapievici (numit, în continuare HRP) întreprinde, în cartea sa, Omul recent, o critică pasionată a modernităţii, cu vîrful ei de lance, postmodernismul. Autorul face parte din categoria celor care iau ideile în serios, convinşi că ele ne influenţează hotărîtor viaţa: "Ar fi mai sănătos şi mai economic în ordinea suferinţei şi a decenţei (subl. mea, AM), dacă am crede că gîndurile şi emoţiile noastre sînt fapte, care, în viitor, vor căpăta consecinţe directe şi inevitabile asupra vieţilor noastre" (pag. 13). Critica lui se îndreaptă asupra ideilor dominante ale modernităţii tîrzii şi se exercită în numele decenţei, adică a bunelor valori tradiţionale. Asemenea profetului biblic, el mustră pe cei care s-au îndepărtat de credinţa dreaptă şi de judecata sănătoasă, avertizîndu-i că nenorocirile care-i aşteaptă nu sînt decît consecinţele gîndirii lor greşite: Ascultă şi tu, pămîntule! Iată, voi aduce peste poporul acesta o nenorocire, care va fi rodul gîndurilor lui (Ieremia, 6.19). Pentru HRP, ca şi pentru Gianni Vattimo, "modernitatea este epoca în care devine o valoare determinantă faptul de a fi modern" (pag. 52). Modernismul a evoluat, într-adevăr, conform îndemnului lui Rimbaud: Il faut absolument être moderne. HRP distinge între două forme ale modernităţii: cea clasică, în care demersul dominant este îndreptat împotriva unei tradiţii încă puternice, resimţite ca fiind constrîngătoare, şi modernitatea recentă, numită, fără temei, de unii, postmodernitate, care nu mai întîlneşte nici un obstacol frenator, astfel încît se manifestă ca accelerare vană a unui proces care nu duce nicăieri. Dizolvarea în temporalitate pură implică de-substanţializarea lumii şi aduce în prim plan fantoşa precară a "omului recent". Resimţim ca postmodernă "o modernitate ajunsă în acea etapă de universalizare a principiului ei, pentru care formele sale