Pacifismul în faţa "violenţei privatizate", pacifismul care vrea să fie luat în serios, nu poate estompa realităţile cu scopul de a salva o imagine ideală. La această concluzie ajunge ministrul de stat în ministerul federal german de externe, ecologistul Ludger Vollmer, într-un amplu eseu intitulat: "Ce ră-mîne în urma pacifismului?" (Frankfurt, 2002). Trecînd în revistă evoluţia mişcărilor pacifiste occidentale, care deseori s-au lăsat orbite şi vehiculate de concepte ideologice impuse din afară, Vollmer pledează pentru o regîndire şi readaptare a fondului ideal al mişcărilor protestatare postbelice care s-au opus militarismului şi violenţei. Atacul terorist de la 11 septembrie reliefează cu pregnanţă necesitatea găsirii unor răspunsuri adecvate la ceea ce un politician german a calificat drept "violenţă privatizată". Odată cu prăbuşirea sistemului comunist au dispărut şi imaginile adversităţilor bazate pe împărţirea lumii în două blocuri militare, politice şi ideologice. Pacifismul politic din trecut opera cu nişte concepte abstract-etice, ignorînd uneori realităţile pentru a-şi impune conceptele izvorîte din evoluţia istorico-politică modernă. Limitele acestei forme de pacifism normativ au devenit vizibile în timpul războiului din Iugoslavia. Militanţii mişcării pacifiste care n-au reuşit să depăşească schemele abstracte ale acţionismului lor acceptau în mod inexplicabil politica genocidală a epurărilor etnice, respingînd prin atitudinea lor rigidă intervenţia NATO. Cine dorea să salveze antimilitarismul tradiţional al mişcărilor pacifiste ignora în acelaşi timp politica Belgradului. Cei care se opuneau genocidului din Kosovo din raţiuni umanitar-pacifiste credibile au acceptat şi consecinţa militară, considerînd-o drept singura modalitate plauzibilă în vederea stopării fărădelegilor. Scopul intervenţiei militare a alianţei antiteroriste din Afganistan nu