Citiţi cu atenţie următoarele familii de cuvinte: pizmă, a pizmui, a pizmălui, pizmaş, pizmos, pizmătar, pizmuitor, pizmăreţ, pizmătarnic; zavistie, zavisnicie, a zavistui, zavistnic, zavistios; jind, a jindui, jindiutor. Toate vin din slava veche şi au un sens apropiat de familia de cuvinte de origine latină: invidie, a invidia, invidios. Oricine poate să observe că "invidiile" slave, fie că au dispărut de tot, fie că sînt puţin prezente în limba literară. Schimbările din limbă exprimă modificări adînci. Oamenii din generaţia mea şi cei mai tineri cu zece, douăzeci de ani se pot simţi ofensaţi citind bancul care urmează. Să spui ceva cunoscut de toată lumea poate să treacă drept un gest nepoliticos. Lor le cer scuze şi îl rezum, totuşi, pentru tinerii care nu-l ştiu. Trăia Ion într-o mizerie de nedescris. De situaţia lui se autosesizează Dumnezeu şi îi face o vizită. Măi, îi zice, tare eşti amărît, vreau să te ajut, ai o preferinţă? Doamne, răspunde Ion, vecinul Gheorghe are capră care îi dă lapte, lînă, în fiecare an un ied şi, unde pui, că mănîncă mai nimica... Şi vrei şi tu o capră, îl întreabă Dumnezeu? Nu Doamne, dar fă să moară capra lui. Spun bancul de vreo treizeci şi cinci de ani şi ieri am avut revelaţia că e ceva care nu se potriveşte. Sentimentul de invidie pe care îl pune în evidenţă n-are nimic comun cu satul şi este tipic pentru oraş. Ţăranul pizmuitor şi zavistios ar cere lui Dumnezeu două chestii, dă-mi, Doamne, o capră şi fă să moară a vecinului. În cazul în care ar fi obligat să aleagă o singură minune, s-ar asigura de o capră şi, apoi, şi-ar petrece restul zilelor trăgînd cu coada ochiului la cît lapte dă capra de peste gard. O avea multe defecte ţăranul, dar pervers este numai rareori. În oraşul unde locuiesc am avut ocazia să întîlnesc numeroşi invidioşi şi invidioase. La unii li se trăgea din lipsă de imaginaţie, pentru că nu ştiau ce s