Fudul spus, noul începe cu mine şi se sfîrşeşte în justificarea prin noi. (Şi tu?) Aşa începe: de-ajuns nefiind că ne-am născut, sîntem moderni. Alăturaţi ortogenezei prin apropierea noastră dubioasă de noi înşine, progresiile încă ne înşeală întru speranţă, progresul - întru iluzie, polemica - întru viaţa de zi cu noapte. Alternativa noastră la modernitatea excedînd în postmodern este acest "noi", cînd ecumenic, cînd gentil, care e baza comparaţiei şi fertilul sol din care vom creşte nu ca otrăvuri, ci-mpreună. Un "noi" alarmat de grija pe care H.-R. Patapievici o invocă împotriva perfectului simplu care începu de cum o puserăm de învăţat, făcurăm un ban şi petrecurăm. Lui, le nouveau riche îi pare însăşi lipsa de mireasmă (de altfel, doar banii vechi, spălaţi de timp, nu au miros); la fel noul intelectual şi întruchiparea omului nou aici numită om recent. "Noi trăim, azi, ceasul celui mai mare amestec, al celei mai mediocre confuzii a valorilor", scrie Patapievici (p. 14), lăsînd a se înţelege că proiectul nihilist pe care Nietzsche îl prefigura pentru următoarele două secole este îndeplinit (tot pe dos, ca la ceilalţi campioni ai suspiciunii, Marx şi Freud) nu prin reducţie, ci prin supraevaluare. Evocînd în ecou şi lament începutul modernităţii crase pe care nietzscheeanul Gott ist tot îl sesizează cu rapacitate de profet, Patapievici trage raza neagră a cercului vicios care ne defineşte condiţia recentă: "A fi modern este o mare ocazie. A deveni postmodern este o fundătură. A rămîne modern este un cerc vicios" (p. 15). Cînd cimitirele se umplu de neştiutori de limbi moarte, quand les jeux sont faits, il ne me reste qu'être ou bien vieux jeu ou bien je. Apoi jocul reîncepe, dar nu oricum, ci împotriva subiectului consumerist, unde criticul poate fructuos să adopte tactica buzunarului gol cu faţă umană. Imaginea e gravă: neîndestularea înlocuitorilor lui Du