Nu mai e ce a fost înainte vreme. Dacă treceţi cumva pe dinaintea unei frizerii, zadarnic căutaţi ceea ce nu se (mai) poate găsi acolo. Plictiseală, rutină, vorbe oarecare şi, înainte de toate, lipsa de entuziasm a muşteriilor care nu mai au chef de vorbă, de o discuţie liberă, adică acel mod de a-ţi bate gura despre una, alta care e, în cele din urmă, raţiunea de a fi a democraţiei. A vorbi vrute şi nevrute, fără precauţii, fără cenzuri intempestive şi, subit, autoimpuse se poate petrece doar atunci cînd: "presa, justiţia, alegerile şi universităţile sînt libere, mobilitatea socială e răspîndită şi rapidă, alfabetizarea e universală, educaţia superioară e comună, iar pacea şi prosperitatea au făcut posibil răgazul necesar pentru a asculta o mulţime de oameni diferiţi şi a gîndi la ceea ce spun ei" (Richard Rorty, Contingenţă, ironie şi solidaritate,149). În urmă cu un veac nu era mai bine în România discuţiilor celor hai-hui din frizerii, să nu ne facem iluzii, să nu proiectăm în trecut ceea ce acesta nu avea, adică presă, justiţie, alegeri şi universităţi libere. Poate că, dincolo de averea fiecăruia, altceva dădea ghes muşteriului celui central-est-european să-l asculte pe semenul său, să stea la vorbe, aşa cum mi-a fost mie dat să văd o poză din aceea pe carton în care se vedeau locuitorii de pe strada Viorele, din vechiul Bucureşti, stînd la taclale, într-o curte interioară, nu departe de o alta asemenea unde a copilărit diva Maria Tănase; acolo, după spusele cumnatului meu, bucureştean de stirpe, nu de-ăsta nou implementat - cutreierat de imbolduri identitare prin dispreţ faţă de provincie - se arătau dis de dimineaţă lăptăresele şi stăteau la vorbă, pe urmă veneau nişte inşi cu gheaţă pentru răcitoare, un fel de protofrigidere din lemn şi stăteau de vorbă; la urmă de tot - aşa cum a şi fost să fie nemurită după-amiaza aceea din curtea interioară de pe