Extraordinarele succese tehnologice în materie de armament, evoluţia mentalităţilor nu au reuşit să dea un răspuns opţiunii între război şi pace. Apariţia unor forţe care luptă nu cu o ţară sau cu un popor, ci cu tot ceea ce nu le convine în lume a introdus şi mai multă confuzie în dezbatere. După 11 septembrie 2001, le-a fost greu organizaţiilor pacifiste din Statele Unite să organizeze proteste împotriva războiului, dar, totuşi, s-au manifestat din prima zi de după monstruosul atac al organizaţiei teroriste: într-o democraţie, datorită unor oameni ciudaţi, o zdrobitoare majoritate nu devine unanimitate. Sentimentul general era că dreptatea trece prin pedepsirea celor vinovaţi, că la violenţa produsă nu se poate răspunde decît prin violenţă. Dacă se poate admite că teroriştii au dreptul să se sinucidă pentru cauza lor, este greu de acceptat că au dreptul să ucidă civili, oameni fără nici o legătură cu perpetuarea situaţiilor nedrepte reclamate de ei. "Războiul este imoral, chiar dacă n-ar exista alternative plauzibile", susţin pacifiştii decişi să meargăpînă în pînzele

albe cu nonviolenţa. După un an de la acordarea premiului Nobel pentru pace, puţini îşi amintesc cui i-a fost atribuit. Războiul creează eroi a căror amintire traversează mileniile. Soldaţii din Israel care pun morala mai presus decît ordinele superiorilor şi refuză să le îndeplinească sînt condamnaţi la închisoare: nu e treaba militarilor să lupte pentru pace, mai ales cînd opinia publică e convinsă că pacea va da cîştig de cauză celor care vor dispariţia ţării şi a poporului. Raţiunea neagă exerciţiul violenţei, dar acceptă, se înregimentează şi glorifică ţeluri imposibil de dobîndit fără violenţă. Pacea devine acceptabilă doar pentru învingători, în liniştea de după numărătoarea victimelor; catastrofa resimţită de cei învinşi, care numără şi ei victimele, hrăneşte argumentele pentru o