De regulă, nu există foarte multe axiome în istorie. Şi totuşi, ţine mai curînd de domeniul axiomei faptul că regimul comunist - oriunde a fost el implantat şi orice haine naţionale a îmbrăcat de-a lungul deceniilor - a dezvoltat o foarte profitabilă, pentru el, retorică a păcii. Pe urmele lui Lenin, Stalin a pus primele cărămizi ale unui edificiu în cele din urmă impunător: în ce-a de-a doua parte a anilor '30, chiar în timp ce-şi lichida foştii duşmani şi foştii tovarăşi de-a valma în cadrul unora dintre cele mai terifiante procese politice ale secolului trecut (fragment de istorie rămas, după o carte deja clasică a lui Robert Conquest, sub numele de marea teroare stalinistă dintre 1934 şi 1938), Stalin prezenta Moscova ca fiind centrul mondial al luptei pentru pace, opus - în teorie - nazismului în ascensiune. Cu atît mai mare surpriza tuturor (incluzîndu-i aici şi pe comuniştii din Occident) cînd, pe 23 august 1939, Molotov şi Ribbentrop au semnat un tratat în numele ţărilor lor... şi şefilor lor, Stalin şi Hitler. Acelaşi tur de magie propagandistică i-a mai reuşit lui Stalin şi la începutul anilor '50: Coreea de Nord - comunistă - tocmai atacase "protectoratul" american al Coreii de Sud, iar presa cu foc verde de la Kremlin desfăşura o campanie de manipulare care a prins în plasă unele dintre minţile cele mai luminate ale veacului trecut, de la Roma sau Paris la Bucureşti - încă o dovadă că intelectualii nu sînt deloc imuni la fantasmele vremii lor. Şi astfel ajungem mai aproape de casă. Cu intuiţia sa politică - parte nativă, parte formată într-un partid-sectă în care lupta pentru supravieţuire ascuţea inevitabil simţurile -, Nicolae Ceauşescu a înţeles repede avantajele discursului pacifist ca formă de legitimare. Devenit, după august 1968, copilul teribil al Estului comunist şi răsfăţat în această formă de către o presă occidentală dornică să găsească