1. Cîtă vreme am plutit în spaţiul de libertate aproape inconştientă a expresiei care a fost deceniul al zecelea al secolului trecut (presimt că îl vom plînge cu lacrimi de sînge toţi cei care trăim în vederea exprimării identităţii proprii în noua epocă, începută în 2000), nimeni nu m-a băgat în seamă atunci cînd discutam, printre altele, chestiunea paternităţii, sau mai precis a maternităţii Casei Republicii. Ce vremuri!.. Iată că au apărut discuţiile despre bani şi despre un - prost plasat, ca să nu spun mai mult - muzeu de artă românească contemporană. Totdeodată, au apărut discuţiile despre drepturi de proprietate intelectuală. Desigur, pare ciudat a alătura atribute precum "proprietate", "intelectual" şi "drept" cu un edificiu care vorbeşte exclusiv despre violenţa maselor mari, atavism politic (al comanditarului) şi primitivism profesional (al celor care i-au făcut pe plac pînă în ultima clipă şi continuă încă să o facă, după acelaşi proiect, pentru clona sa contemporană). Dar, unde e lege nu e tocmeală. Nu se poate nici măcar o singură clipă contesta copyright-ul deplin şi perpetuu pe care îl are Anca Petrescu asupra proiectului. Toţi arhitecţii care au lucrat acolo - sute, mulţi activi, cîţiva importanţi, nici unul spăşit - s-au supus rigorilor unui proiect-cadru care a fost dintru bun început al şefei de proiect. Prin urmare, a o urgisi acum, încercînd să i se ia acest drept irefutabil, mi se pare că este un gest meschin, motivat exclusiv de chestiunea banilor - mulţi - care se vor turna deodată cu betoanele ce mai sînt de turnat - în Casa Republicii. În acest context, nici nu mă mai mir că nu am auzit despre vreun concurs pentru alegerea celui mai bun proiect de amenajare a viitorului muzeu, am zice, naţional, necum despre studii de fezabilitate. Cît despre o licitaţie publică, pentru atribuirea lucrării
de execuţie însăşi, aşa cum cere legea
