"...cel ce urăşte mita va trăi"

(Pilde, 15: 27) 2. Corupţia şi circumstanţele. Există ceva descurajant în orice discuţie despre corupţie. Lucidul, care, după cum ne spunea un filosof, nu poate fi decît pesimist, ştie bine de ce corupţia este posibilă şi, tocmai de aceea, simte zădărnicia luptei împotriva corupţiei. Corupţia există ca o categorie juridică a dreptului penal numai pentru că slăbiciunea structurii morale a fiinţei umane o face posibilă. Corupţia este cea mai directă consecinţă a Căderii din Paradis, pentru că alungarea din imemoriala "vîrstă de aur" a consacrat definitiv coruptibilitatea ca trăsătură a speciei. Nu poţi să nu simţi prezenţa enormă a Fatalităţii cînd contempli şirul enorm al corupţilor în istorie sau cînd priveşti cu adevărat, adînc, în tine însuţi. Pe asta se şi bazează raţionamentul acelora care spun că fenomenul social al corupţiei nu poate fi niciodată stîrpit şi că ceea ce ne putem propune este, doar, păstrarea corupţiei în limite rezonabile. "Limite rezonabile" înseamnă: 1) amploarea fenomenului social al corupţiei să nu pună în pericol stabilitatea, integritatea şi viabilitatea cetăţii şi 2) sistemul să-şi păstreze capacitatea de reacţie corectă şi imediată cînd acte singulare de corupţie ies la iveală. Realitatea corupţiei, în absolut, e una şi dimensiunile sociale ale flagelului într-un context socio-politic dat, este altceva. Da, omul este o fiinţă coruptibilă. Dar aceasta nu îl transformă imediat într-o fiinţă coruptă. Natura coruptibilă a fiinţei umane nu poate justifica, singură, corupţia pentru că, pe lîngă natură, Creatorul ne-a mai dat şi voinţă şi libertate şi, peste toate, o Cale de urmat. Din punct de vedere moral, lupta împotriva corupţiei este lupta omului împotriva propriei naturi vicioase, din punct de vedere creştin, lupta împotriva corupţiei este exact urmarea Căii pe care sîntem chemaţi s-o urmăm. Par