Uneori pare că Silvio Berlusconi a adăugat Italia la şirul de întreprinderi profitabile din patrimoniul lui. Este prim-ministru, dar nu s-a instalat în Palazzo Chigi, sediul guvernului. Ca urmare a crizei declanşate după ce a forţat demisia ministrului Afacerilor Externe, Renato Ruggiero, Il Cavaliere şi-a atribuit şi acest portofoliu, dar - scriu ziarele - e puţin probabil că va pune piciorul în palatul unde este adăpostit sediul ministerului. Deciziile, marile decizii, sînt luate în proprietatea sa din Sardinia, sau la cea din Lombardia, sau în casa de la Acore de lîngă Milano, sau în birourile partidului Forza Italia din Roma. Poate că e o dovadă de conservatorism locativ, poate că e un semn al convingerii că funcţiile politice şi onorurile aferente nu vor dura atît, încît să merite deranjul unui mutat. Dar atîta timp cît vor dura, avantajele puterii trebuie folosite şi în cele şapte luni de cînd se află la guvernare, Berlusconi s-a grăbit să avanseze proiectele de legi necesare lui şi susţinătorilor săi imediaţi: a fost suprimat impozitul pe succesiune, a fost prezentat un proiect de lege care modifică statutul societăţilor comerciale în aşa fel încît delictul de fals în contabilitate este aproape scos de sub incidenţa legii penale: "acel mecanism folosit de judecători pentru a verifica dacă întreprinderile dau sau nu comisioane ilegale" explică un economist de stînga, Michele Salvati. Berlusconi a promis că va rezolva, în prima sută de zile de după instalare, conflictul de interese între calitatea sa de proprietar al posturilor de televiziune private şi calitatea de prim-ministru care îi permite să influenţeze posturile publice (ajungîndu-se astfel la monopolul asupra televiziunii); după două sute de zile, domeniul nu a cunoscut nici o modificare. Un alt proiect de lege pune mari obstacole în activitatea comisiilor rogatorii: Berlusconi, are dificultăţi