Cînd ne gîndim la un termen moral, care, în fond, oricare ar fi acesta, nu este decît un cuvînt folosit în limbajul nostru comun, ne putem întreba: ce loc ocupă el în conştiinţa şi, mai ales, în viaţa noastră? În ce priveşte frecvenţa, în mod sigur, aceasta nu este o variabilă lipsită de importanţă fiindcă vorbele şi cuvintele noastre sînt cel mai clar indiciu al obsesiilor noastre, atît al celor existenţiale cît şi al celor morale. Dar locul? Locul depinde de tot ce-i mai profund şi mai imponderabil în psihologia noastră, de tot ce-i mai semnificativ în trăirile noastre alături de ceilalţi, şi, nu în ultimul rînd, de tot ce reprezintă sensul ultim al zbaterilor omeneşti dintotdeauna: să aspirăm la ce, să dăm ce, să voim cum? În acest context, o elementară cercetare asupra naturii invidiei ne dezvăluie că acest afect (să-l numim deocamdată doar aşa) este, indiscutabil, un punct privilegiat de plecare pentru orice fenomenologie morală a conştiinţei. Astfel, cei vechi, Aristotel în primul rînd, nu ezită deloc să înscrie acest afect în categoria lucrurilor rele în ele însele, a celor care nu implică media între extreme. Din punct de vedere pur etic, invidia, ca afect negativ, este un viciu, niciodată o virtute, alături de bucuria pentru nenorocirea altcuiva şi impudoare, iar printre actele rele în ele însele, un viciu alături de omucidere, furt şi desfrîu. Oricum, ceea ce putem constata uşor este faptul că apropierea invidiei de bucuria de răul altcuiva spune ceva esenţial despre natura acestui fenomen, iar, de pildă, Nietzsche şi Max Scheler n-au făcut decît să reîntărească prin argumente subtile această "frăţietate rea" (cum ar spune Vasile Dem Zamfirescu, specialistul nostru consacrat în cercetarea invidiei). De altfel, celui de-al doilea îi datorăm enorm pentru radiografierea invidiei în toate articulaţiile ei psihologice şi morale, ca parte constitutivă a "f