Scandalul s-a declanşat cînd America era cu ochii pe Afganistan şi apoi, aşa cum a zis unul dintre oficialii americani interesaţi, în capitalism falimentul e un lucru normal. Normal sau nu, falimentul grupului Enron este, totuşi şocant. Era a şaptea companie americană şi pe lîngă profiturile afişate ani de-a rîndul, era considerată un fel de far al noii economii, prin flexibilitate şi putere de inovaţie. Inovaţia era destul de veche: dublă contabilitate. Machiate, cifrele situau compania de distribuţie a gazului şi electricităţii pe locul şapte pe lista societăţilor americane, cu o cifră a afacerilor de o sută de miliarde de dolari. În realitate, cifra era de 6,3 miliarde de dolari şi poziţia reală a companiei era locul 287. Compania nu era de mult prosperă şi pentru a masca pierderile, şefii au creat mii de filiale şi parteneriate: 3.000 de societăţi asociate, unele cu denumiri foarte simpatice (Braveheart, Jedi) serveau pentru împrumuturi şi evaziune fiscală şi 881 de filiale cu sediul în paradisuri fiscale mutau banii inexistenţi dintr-un loc în altul, afişînd profituri obţinînd astfel o bună cotaţie la bursă. Persoanele care nu întîmplător au pus la cale aceste aranjamente nu au avut decît de profitat: cu o investiţie de 25.000 de dolari, Andrew Fastow a obţinut în două luni 4,5 milioane de dolari. În aceeaşi operaţie, doi funcţionari au cîştigat cîte un milion de dolari cu o investiţie de 5.800. În 2001, 29 de şefi şi administratori au cedat, adică au vîndut, acţiuni în valoare de peste un miliard. Kenneth Lay, dinamicul şef executiv al companiei, şi-a adjudecat şi el venituri salariale de milioane de dolari. Convinşi că lucrează într-un loc unde dolarii se înmulţesc de la sine, salariaţii au profitat de oferta de acţiuni, şi le-au investit în fondurile de pensii. În schimbul numeroaselor privilegii, o singură restricţie: banii nu puteau fi retraşi înaint