convorbire cu dansatoarea şi coregrafa Miriam RĂDUCANU Invidia creează sentimentul că trăim mai tot timpul într-o lume pe dos. Aşa că singura soluţie pentru reaşezarea ei în firescul plăcut ar fi un fel de "naţionalizare" a tuturor celor rîvnite în folosul unui singur beneficiar: invidiosul. El e convins că numai în această situaţie binele ar ajunge exact la cine trebuie, iar succesul dorit sau notorietatea n-ar mai fi o vană aspiraţie, ci o realitate pe drept cuvenită în primul rînd lui. Într-o lume pe dos, efectele trec înaintea cauzei care le-a produs: invidia nu este dispusă a ţine seama de adevăratele motive pentru care cineva are o situaţie bună, a obţinut o reuşită sau se bucură de stima publică. Rîvnind doar la efecte, cel măcinat de invidie visează de fapt mereu la o "viaţă la mîna a doua". Marea lui suferinţă e aceea de a nu-şi putea trăi propria existenţă în datele ei reale.

Invidia e legată de natura celui care invidiază Stimată doamnă Miriam Răducanu, dacă invidia e o consecinţă a ciudei, a necazului pe situaţia foarte bună a cuiva, de ce nu-l invidiam noi pe Ceauşescu? Fiindcă dincolo de aparenţe, cred că nu-l consideram, totuşi, fericit. Iar pentru noi, ani de zile, el a întruchipat răul: nu poţi să invidiezi răul. Probabil că unii, cei din jurul său în special, rîvneau la poziţia lui, dar dacă nu visezi să devii dictator, de ce să invidiezi o asemenea persoană? De fapt, ar fi normal ca invidia să apară cînd năzuieşti spre ceva bun, spre un succes meritat: "calitatea" invidiei, dacă se poate vorbi despre asta, e legată de natura celui care invidiază. Mă gîndesc că toţi ne naştem cu un potenţial de invidie, cum te naşti şi cu alte sentimente. Începînd de aici, lucrurile stau în cumpănă: pizmuieşti situaţia altuia iar ca să ajungi la ea devii un monstru sau, dimpotrivă, invidia poate să te facă doar să vezi binele care există la altul, să des